Reputat universitar, critic și istoric literar, Bogdan Crețu scrie cronică literară în Observator cultural și în Ziarul de Iași. La 40 de ani, fără să trădeze critica, scrie la primul său roman.
Cristian Teodorescu: Cum îi merge azi criticii literare în relația cu cititorii?
Bogdan Crețu: Critica literară e parte vie a literaturii. Prin urmare, îi merge așa cum îi merge și literaturii contemporane: se adresează exact aceluiași public, pe care încearcă să îl provoace mai mult decît să îl ghideze sau să îl dădăcească. Suferă de același deficit de atenție, de interes. Cînd, în ultimii ani, critica de întîmpinare profesionistă a făcut un pas în spate, literatura s-a resimțit și s-a creat un soi de confuzie în rîndul cititorilor, care nu se pot orienta rapid și eficient în haosul de opinii din mediul online. E simplu de ce: critica literară detectează și justifică valoarea estetică a operelor și, în urma unui efort colectiv, realizează o ierarhie. Fără aceste operații minime, care azi sînt din ce în ce mai contestate (nu mai e politic corect să discuți despre valoare estetică, despre canon), exercițiul critic e inutil. Numai că valoarea nu poate fi argumentată și acceptată ca atare decît în cadrul unui sistem cu regulile lui de funcționare, unanim acceptat. Critica literară adevărată creează acest sistem al literaturii. Prin urmare, aș spune că se simte o nevoie acută de critică literară azi, mai mult decît ieri.
C.T.: Aud că nu mai sînt mari critici literari, ca înainte, adică în anii regimului comunist. Așa să fie?
B.C.: Ba da, sînt critici literari foarte buni. E generația mea, care a dat cărți foarte bune, mongrafii, studii teoretice extrem de solide. La 40 de ani, puțini dintre criticii dinainte de 1989 aveau sinteze atît de solide. Problema e de percepție. Între timp, s-a schimbat foarte mult bioritmul literaturii: ca să capete prestigiu (unul politic, atenție, pentru că a apăra specificul eminamente estetic al literaturii însemna, înainte de 1990, a-i nega potențialul ideologic!), criticul literar se orienta automat către cronica literară, care îi oferea din plin expunere, notorietate, audiență și, în cele din urmă, putere. Principalul gen al criticii dinainte de 1989 este, din această pricină, foiletonul, cronica literară. Absolut necesară, și cu momentele ei de curaj. Așa se face că am moștenit o ierarhie corectă a literaturii scrise în timpul comunismului, pentru că ea s-a făcut pe criterii estetice, în dauna celor care se cereau oficial. Azi, un astfel de discurs a căzut în desuetudine. Și e păcat, pentru că, la 28 de ani după revoluție, se simte nevoia unui desant critic care să ordoneze receptarea, să o distingă de imaginea pe care o creează departamentele de PR ale editurilor sau de campaniile diferitelor grupuri de interese din viața literară, care pot, după cum am văzut, premia și propune în rolul de mare scriitor un autor totuși mediocru (o spun în sens pozitiv, eu prețuiesc mediocritatea…) precum dl Gabriel Chifu.
C.T.: Critic de casă editorială sau critic literar pur și simplu?
B.C.: Am mai spus-o: critica literară se face la vedere, cu textele pe masă. Nu se poate trișa la nesfîrșit. Autoritatea unui critic se hrănește din autonomia gîndirii lui, din curajul unor poziționări independente, din respectul pe care îl manifestă față de adevărul literaturii. Atunci cînd altcineva îi face agenda, un critic e compromis! Criticul de casă e curtat în grupul lui, dar toată lumea percepe jocul și nu e nevoie de prea multe rateuri ca să își piardă credibilitatea. Or, fără credibilitate, un critic devine un personaj caraghios. Sînt cîteva cazuri triste de deprofesionalizare în literatura noastră actuală…
C.T.: De ce nu se cumpără revistele literare decît pe sponci?
B.C.: Nu se cumpără, dar se citesc! Cel puțin cele bune… Observator cultural sau Dilema veche au mii și mii de accesări pe site, ceea ce depășește cu mult tirajul tradițional, pe hîrtie. E mai comod, mai rapid, mai ieftin așa. Începem să pierdem, din păcate, reflexele clasice, începem să uităm mirosul hîrtiei tipărite.
C.T.: Succesul de vînzări e un simptom al valorii?
B.C.: Nu. Uneori e chiar invers proporțional. Alteori se întîmplă să se potrivească lucrurile, o carte bună chiar să se vîndă. Dar sînt domenii diferite: vînzarea ține de marketing, valoarea de arta literară. Îmi amintesc acum o definiție a succesului, cred că din Hegel, nu am cum verifica pe moment, dar aproximez: succesul e cadavrul unui ideal! Valoarea nu se poate nici măsura, nici demonstra în cifre.
C.T.: De ce n-avem un premiat Nobel pentru literatură?
B.C.: Premiul Nobel pentru literatură se acordă, de ani buni, pentru un anumit tip de conduită publică, bine orientată mai degrabă civic și ideologic, decît pentru merite propriu-zis literare. Acum e vremea „marginalilor”, a scriitorilor emigranți… Un scriitor român, oricît de bun ar fi el, intră greu în circuit, se plasează greu în „rețea”. De Nobel am fost foarte aproape în cîteva cazuri: Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu. De fiecare dată în contexte politice pe care nu ni le-am mai dori. Nu trebuie să suferim din pricina asta. E mult mai important ca traducerile care se fac prin programele ICR să intre în discuție, să se scrie despre autorii români, cărțile lor să circule. Or, acest lucru nu se prea petrece, în afara unor mici evenimente create tot din inițiativă și cu finanțare de la buget. Sigur, există și puținele excepții, dar și dintre acelea, destule folosesc, de multe ori, tot resursele financiare ale ICR, ceea ce ne spune că nu prea sînt vandabile pe măsura promovării în țară a acestui succes internațional.
C.T.: Ce poate face un critic literar dacă se bagă în politică?
B.C.: Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii ’90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă și poate chiar necesară. Dar am ieșit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decît prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloșit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decît folosind pîrghiile dubioase specifice. Așa se și explică nivelul submediocru al clasei politice, în care cîțiva intelectuali rătăciți nu pot decît să facă figură de Don Quijoți bine intenționați, dar neputincioși. Rolul intelectualului este însă să rămînă atent, să intervină public atunci cînd chiar e nevoie.
C.T.: Dar dacă criticul devine comentator de politică?
B.C.: Eu cred că intelectualul public trebuie să se pronunțe, măcar în situațiile de criză. Dar fără să-și părăsească avanpostul meseriei lui. Scriitorul trebuie să rămînă scriitor și, desigur, să se manifeste și pe teme civice, politice etc. Numai așa opinia lui contează, pentru că se legitimează prin prestigiul unei opere. Dar să întorci spatele literaturii, care e mereu vie și imprevizibilă, fascinantă, ca să comentezi… ce? Un fenomen tarat, lipsit de anvergură, care creează patimi disproporționate, mi se pare o mare păcăleală. A fost și e una din metodele sigure de ratare, desigur, dacă e ceva de ratat, că și asta depinde de la caz la caz.
C.T.: Avem nevoie de un nou Maiorescu sau e de preferat să avem critici literari, pur și simplu?
B.C.: Maiorescu a fost posibil și necesar atunci, în secolul al XIX-lea, cînd cultura română își negocia statutul și căpăta conștiință de sine. Dar e un caz irepetabil. Sigur, l-am transformat într-un simbol și asta e bine, simbolurile legitimează nu numai interesele, ci și demersurile noastre solide. Altfel, sigur că spiritul critic și autonomia esteticului revin mereu în discuție și se cer reafirmate, apărate tocmai atunci cînd sînt atacate. Iar azi sînt, cred, agresate de un discurs ideologic și ideologizant, care tratează literatura ca pe un discurs oarecare. Nu-l mai putem clona pe Maiorescu, nici nu e nevoie, e suficient să ne facem fiecare meseria cît mai bine.
C.T.: Dacă ar fi să alegi între net și pagina tipărită, ce ai prefera?
B.C.: Sînt dependent de pagina tipărită!!! Am o casă plină de cărți, cumpăr săptămînal alte și alte volume, le pipăi copertele, le miros… Cînd cineva se oferă să-mi trimită un document, prefer să aștept pînă se tipărește cartea, ca să mă pot bucura de lectură cu toate simțurile. Ticuri de om care s-a format într-o altă lume… Eu fac parte din ultima generație Gutenberg, cei care vin după noi, studenții mei, de pildă, nu mai au reflexele noastre. Tehnologia touch screen a creat deja alte ticuri. Am asistat de curînd, într-un hotel, la o scenă de tot hazul: din zece oameni, nici măcar șapte-opt nu apăsau, dimineața, pe butonul unui dozator ca să își aleagă sucul preferat, cei mai mulți apăsau pe imaginea cu fructul de deasupra și se mirau că nu curge. Spune și asta ceva, nu?
C.T.: Nu te întreb la ce scrii, ci de ce scrii la ce scrii?
B.C.: Am mai multe șantiere deschise, studii în elaborare, cărți de terminat, apoi periodicitatea publicisticii, cronica literară de la Observator cultural, articolul săptămînal din Ziarul de Iași etc. Cum-necum, scriu zilnic. Dar am ajuns destul de departe cu o carte care e o surpriză și pentru mine, care mi s-a impus de la sine, întîi cu timiditate, apoi cu tot mai mult tupeu. Mi-e aproape jenă să o spun, dar scriu un roman. Nu mi-am luat în serios experimentul la început, dar acum am ajuns să îmi ordonez programul în așa fel încît să apuc să îmi scriu zilnic porția de ficțiune. De ce? Pentru că am simțit că am nevoie de acest tip de discurs, de o nouă provocare. Asta nu înseamnă că voi părăsi critica literară. Nu am încredere în astfel de fugi din propria carieră, de transformări radicale. În orice caz, nu scriu un roman din ambiție. Dimpotrivă, o fac cu trac, cu îndoială, dar și cu încredere, cu nervozitate, dar și cu încîntare de sine, cu smerenie, dar și cu orgoliu. O fac pentru că simt că așa pot exprima ceea ce prin critica literară nu reușeam. Am decis să îmi iau în serios bovarismele, la 40 de ani nu mai poți fugi atît de ușor de ele…