De ce să citeşti un roman de dragoste de peste 600 de pagini? Fiindcă povestea pe care o scrie Orhan Pamuk în Muzeul inocenţei* e atît de ciudată şi de îmbîrligată, încît nu te laşi pînă nu ajungi la capătul ei. Chiar dacă, pe la jumătatea cărţii, ţi se pare că autorul se cam întrece cu gluma şi că prejudecăţile turceşti despre amor sînt cam greu de înghiţit.
Un tip dintr-o familie bogată din Istanbul se îndrăgosteşte de o fată de 18 ani care-i e şi rudă de departe. Fata, dintr-o familie săracă, ştie că el e ca şi logodit, dar se culcă cu el, chestie care la turci, fie ei şi din Istanbulul anilor ’70 nu era un titlu de glorie, chiar din contra. Tînăra cu care se logodeşte Kemal n-are nici ea prejudecăţi şi „merge pînă la capăt“ cu el înainte de căsătorie, dar asta fiindcă e sigură că el n-o s-o abandoneze. Ăsta se îndrăgosteşte însă ceva de speriat de cealaltă. Se rupe logodna, ceea ce, în ciuda modernizării Turciei, era o treabă nasoală.
Dar, ghinion, fata de care s-a îndrăgostit Kemal dispare şi ea vreo cîţiva ani şi, cînd îi dă el de urmă, e măritată. El, ce să facă? Devine prietenul familiei şi, cum femeia nu răspunde insistenţelor lui, se ţine aşa după ea vreo opt ani, timp în care îi fură de prin casă obiecte mărunte pe care ea le atinge. Asta în vreme ce în Turcia au loc două lovituri de stat, cu interdicţii de circulaţie şi tot tacîmul. Şi tocmai cînd relaţia lor o ia spre bine, adică ea divorţează şi acceptă să se mărite cu el, povestea se termină prost. Aşa că el se apucă să facă muzeul pomenit în titlu, cu lucrurile atinse de ea. Iar cel care-i scrie povestea e prietenul lui din familia Pamuk, Orhan bey, scriitorul. Cînd l-au întrebat turcii pe Pamuk dacă nu cumva toate astea i s-au întîmplat lui, romancierul a întors-o misterios: povestea ar putea fi, dar nu e, însă Muzeul e sigur al lui.
