Cu lipsa de măsură caracteristică ceremoniilor de doliu TV, am asistat, la finele săptămînii trecute, la consemnarea despărțirii neîndoielnic dureroase a publicului de cineastul Sergiu Nicolaescu. Ca de obicei, la noi, în comentariile analiștilor, hagiografia se învecina cu febra senzaționalului din care n-au lipsit, firește, dezvăluirile „pe surse”. Printre acestea, și colportările unei jurnaliste de investigație, Lidia Mitckievici, că Sergiu Nicolaescu ar fi beneficiat, în decolarea carierei sale, de înalta protecție a lui Ion Gheorghe Maurer și chiar a lui Nicolae Ceaușescu!
Am fost martorul începuturilor regizorului, deși habar n-aveam de numele său, în 1962, cînd, într-o dimineață am întîlnit, în presă, știrea că UNIATEC, o uniune internațională a tehnicienilor cinematografului (cu care liderii politici suspomeniți n-aveau nici în clin, nici în mînecă) îi decernase Medalia de Aur pentru filmul Primăvara obișnuită realizat de studiourile Sahia. Nu știam cine este fericitul regizor, dar adresa de la Sahia mi-era cunoscută. Organizam, în perioada aceea, o cinematecă în care împleteam trecutul cinematografiei cu prezentul ei. Doream, firește, să-mi asigur prioritatea în prezentarea acestui succes într-o cinematografie nu prea răsfățată, pe atunci, cu premii. Am întrebat, la sediul studioului, unde pot să-l găsesc pe sărbătorit. Interlocutorii mei, însă, rămîneau surzi și muți. Mă trimiteau, cu toții, la directoarea adjunctă. I-am bătut la ușă.
Nici pe directoare, o sculptoriță trimisă „de organe” să politrucizeze cineaștii, n-o știam personal. Cînd am felicitat-o cu căldură pentru succesul studioului, am avut surpriza să constat că oricît aur ar fi continut medalia o lăsa rece. “Nu noi am produs acest film. A fost producția ilegală a tovarășului Nicolaescu. El va răspunde pentru materialul filmat, fără aprobare, în afara planului, după cum vor răspunde și toți cei care-i fac publicitate acum”, m-a avertizat răspicat tovarășa.
Dar cînd am ieșit din clădire și am cotit spre Calea Dorobanți, m-a bătut pe umăr portarul studioului. Conspirativ, mi-a strecurat o hîrtiuță cu numărul de telefon al realizatorului debutant. Atît era Nicolaescu de protejat de Maurer (ca să nu mai vorbim de Nicolae Ceaușescu care, mai tîrziu, nemulțumit de Mihai Viteazul, a cerut să i se facă un altul, alcătuit din parafraze din discursurile sale) încît a trebuit să-l gasesc atunci în profundă conspirativitate! Cine îi proteja începuturile? Poate doar portarul!
Cînd ne-am întîlnit, Sergiu Nicolaescu mi-a explicat, jenat, condiția sa bizară în organigrama studioului: studiase politehnica, ingineria optică, nu cinematografia, și era solicitat de ani de zile exclusiv la efecte speciale și întreţinerea aparaturii. M-a dus în „chilia” sa, arătîndu-mi mîndru cîteva ghivece florale, „actorii”, cum le spunea duios, cărora le filma, fotogramă cu fotogramă, inflorescența. Pentru experiențele sale se folosise de capetele din negativul aruncat de colegi. Și, încet-încet, i-a ieșit un film despre o primavară „obișnuită”, privită la scara unei alte lumi, parcă de un extraterestru.
Scurtmetrajul, care se întorcea premiat pentru originalitatea sa tehnică, avea neîndoielnice calități poetice, era mai mult decît un experiment și, neluînd în seamă avertismentele doamnei directoare, l-am prezentat în aceeași seară publicului meu. E adevărat că, în locul genericului, aveam un „blanc”, pentru că cineastul era lipsit de acces la sigla studioului, dar pe sub negreala ecranului incitam spectatorii la un concurs sui-generis: să ni se spună, după aparențe și stil, în ce țară a fost produs filmul. Răspunsurile n-au întîrziat. „Polonia”, “Franța”, „Japonia” ni se striga din sală de către lumea care se lăsase răpită de frumusețea baletului floral. „Ei bine, nu, e românesc, iar pe autor îl veți cunoaște imediat, e inginerul Nicolaescu – le-am spus, invitîndu-l pe scenă pe împricinat, cînd s-a aprins lumina.
Cineastul cu ținută de general de mai tîrziu era, în acel moment, doar un tinerel înfiorat de prima sa confruntare cu publicul. A urcat spre scenă doua trepte și la a treia s-a împleticit, penibil. Văzînd dezastrul, am avut inspiratia să comentez: “Incidentul va fi consemnat, probabil, de biografi, ca fiind singura cădere din cariera cineastului.” Replica l-a ridicat în picioare pe inginerul artist și odată cu el întreaga sală. La începutul lunii decembrie 2012, în alocuțiunea sa rostită cu prilejul aniversarii Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România, al cărei președinte era, Sergiu Nicolaescu a evocat momentul, cu zîmbetul pe buze. La 50 de ani de atunci, incidentul incă îi mai trăia proaspăt în memorie…
Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013
Foarte frumos relatat.
Din pacate n-am vazut niciodata filmul Primăvara obișnuită.