Cînd scrie proză, Ioan T. Morar, care la bază e poet, se abține de la orice poetizare. Nu amestecă borcanele genurilor, spre deosebire de alți confrați care au trecut de la poezie la proză și care nu se pot abține să liricizeze în romanele lor. Că autorul romanului Lindenfeld are în proză o inventivitate de poet inspirat, asta e altă treabă. Fiecare dintre romanele lui e de o originalitate sclipitoare, și asta fără ca Morar să se dedea la jucăușenii formale, ca autorii postmoderniști, care vor să reinventeze romanul, pornind de la atacul asupra convențiilor lui. Nu că asta i-ar fi peste mînă poetului convertit la roman. Pur și simplu, se simte bine în format clasic. Te surprinde în schimb de fiecare dată cu subiectele lui, pe care le pritocește îndelung în cap, răsucindu-le pe toate fețele înainte de a le pune pe hîrtie sau, mă rog, în memoria computerului.
Așa se face că la el fiecare capitol e de o simplitate cuceritoare, în timp ce întregul e complicat de nenumărate întorsături de situație imposibil de anticipat, dar care nu par nici o clipă forțate. Chiar dacă în viața de toate zilele multe se repetă, observatorul atent bagă de seamă că, de fapt, nici o zi nu e la fel ca altele și știe să extragă irepetabilul fiecăreia, operațiune care îi reușește nesmintit lui Morar în „citirea” vieții obișnuite de unde își pescuiește personajele.
În Sărbătoarea Corturilor, romancierul începe povestea în comunism, la Arad, pornind de la întîmplări care au avut loc, apoi își mută o parte dintre personaje în Israel, pentru a le readuce, împuținate, la Arad, după revoluție, într-o relatare fascinantă despre minoritatea dintr-o minoritate religioasă din oraș. N-o să vă spun cum stau lucrurile, în amănunt, cu această minoritate. Istoria ei e de un haz nebun și totodată de o gravitate a disperării cum n-am mai văzut împerecheate în literatura română. Cel care povestește lucrurile e un fost informator cu contract al Securității, care după ce își face o vreme datoria față de cel care l-a racolat, primind și bani în schimbul notelor sale informative, o apucă pe Calea Damascului.
Ajuns la ora mărturisilor, personajul lui Ioan T. Morar are puterea de a-și recunoaște vinile de tot felul, ticăloșiile, dar și inteligența de a se autoanaliza, fără să intre în registrul cuvintelor mari, ceea ce în viața de toate zilele n-am văzut să li se întîmple informatorilor care au recunoscut de bunăvoie ce au făcut. Inginerul Corneliu se lasă racolat cu destulă ușurință, fără insomnii și fără să-l împiedice credința să semneze contractul cu Securitatea. Iar după ce se apucă de turnătorii, tînărul delator își găsește alibiuri cu care să-și adoarmă de tot conștiința. Dar cînd descoperă că șeful local al cultului din care face parte se îndeletnicește și el cu rapoarte la Securitate, credinciosul din el se revoltă. Momentul e de un umor negru fără egal și de o finețe a analizei psihologice cum rar mi-a fost dat să citesc, în această revoltă a ticălosului care descoperă că poate fi altul și mai ticălos decît el. Și asta fără ca autorul să-și împingă personajul în grotesc. De altfel, mai tuturor personajelor sale Ioan T. Morar le oferă cam același tratament: nu le înnegrește complet pe cele negative, la fel cum nici pe cele pozitive nu le eroizează, cu o singură excepție, a liderului grupului din care face parte Corneliu, dar și în acest din urmă caz, umorul naratorului pune bemolul vieții noastre, cea de toate zilele, pe soarta nefericită a reformatorului religios.
La fel ca Stefan Heym, cel ce, în Relatare despre regele David, și-a scris cartea pe muchia de cuțit unde se întîlnesc uluitor pietatea biblică și umorul, Ioan T. Morar a reușit un roman despre credință, ticăloșie și căință în care numitorul lor comun e umorul, cum la noi nu mai există altul. Și în fața căruia mulți se vor înclina cu admirație.
Ioan T. Morar, Sărbătoarea Corturilor, Editura Polirom, 2016.
