Capitala care este și capitala de pe hîrtie

Ce-a vrut să fie Bucureștiul și ce-a ieșit, de fapt! Asta e tema cărții scrise de o tînără cercetătoare italiancă pe care o interesează Balcanii în general și România în special. Emanuela Costantini a început cu Nae Ionescu, Cioran și Eliade, și cu antiliberalismul lor de la marginea Europei. În Capitala imaginată, E.C. are ambiții mari, de sinteză și – cu multe plusuri, pe ici pe colo și cu minusuri – izbutește un portret în timp și spațiu al Bucureștiului, plauzibil și echilibrat, pentru uzul italienilor. Cercetătoarea începe de la 1830, cifră rotundă, ar fi trebuit să pornească de la anul 1831 cînd Regulamentul Organic proclamă că Bucureștiul capătă, prin lege, atribuții administrative de capitală a Țării Românești.

De fapt, orașul avea acest rost dinainte de adoptarea Constituției lui Pavel Kiseleff. Aici era curtea domnească, aici se adunau banii de pe impozite, se făcea oarece comerț și niscai meșteșuguri, dar la înfățișare Capitala semăna mai mult a sat-oraș turcesc cu maidanele sale sălbatice, cu case din chirpici și cu drumuri prăfuite, în formă de covată, în care chifteau noroaiele după ploaie. Bucuresciul avea biserici, avea agie, aici îți ținea vodă divanele cu boierii, împărțind dreptatea, iar la molime ieșeau la datorie angajații orașului – cîți erau nu se știe! – și adunau morții de pe ulițe și din case. Căzăturile astea se dedau la jafuri și la violuri cînd ciuma era în toi, încît oamenii agiei și arnăuții domnitorului mai dădeau iama în ei să-i astîmpere.

Cercetătoarea nu se oprește asupra acestor detalii, fie că n-o ajută tastatura, fie, mai degrabă, din motive academice. O interesează procesul, nu amănuntele sale. Urmărește, adică, povestea metamorfozării orașului dintr-o politie haotică într-o urbe cu nemăsurate aspirațiuni și înfățișare, după buget – occidentale.

Alcătuitorii locali ai Regulamentului Organic inspirat-poruncit de Kiseleff au scris, cu litere chirilice, că Regulamentul avea printre alte scopuri și înfrumusețarea Capitalei Bucuresci. Asta însemna îndreptarea străzilor întortocheate și a cursului Dîmboviței, instituirea unor reguli în construcția imobilelor, împiedicarea orașului să se tot întindă. Modelul era Parisul, mai abitir după ce capitala surorii noastre de geantă latină a încăput pe mîna neînduplecatului baron Haussmann, cel ce a influențat urbanistica întregii Europe pe vremea lui Napoleon al III-lea.

Emanuela Constantini urmărește în cartea ei 110 ani de transformări ale Bucureștiului în urma cărora capitala sat-oraș a fost supranumită ironic „Micul Paris“. Relatarea, care începe lent-evocator, avansează tot mai rapid pentru a ține pasul cu schimbările care se precipită. Chiar dacă planurile urbaniștilor aduși, cei mai mulți, de la Paris avansează greu, cu hopuri și opintiri, din cauza lipsei cronice de fonduri și a corupției, dar și a greutății de a impune domnia legii printre orășeni, Bucureștiul se înnoiește cu repeziciune. Mahalalele sînt organizate în cinci „vopseluri“ în care e împărțit orașul. După Războiul de Independență, Podul Mogoșoaiei devine Calea Victoriei și ceea ce nu izbîndesc primarii, să domesticească amplasarea construcțiilor particulare, reușesc incendiile și cutremurele în urma cărora străzile sînt lărgite și imobilele aliniate la cornișă, ca la Paris. Străzile sînt iluminate și pavate cu piatră de rîu, apoi cu calupuri de granit. În centru apar marile construcții publice, în stil neoclasic sau în recent inventatul stil românesc căruia i se adaptează și arhitecții străini, la cererea comanditarilor, statul sau particularii avuți. Cursul Dîmboviței e regularisit, în pofida împotrivirii proprietarilor morilor de pe malurile ei și a nenumăraților tăbăcari care împuțeau apele rîului. După Unirea din 1918, schimbările se întețesc și orașul capătă, în centru, cu blockhouse-urile moderniste care mărginesc bulevardele, înfățișarea atrăgător-impunătoare pe care o are și azi. Altminteri, în 1940, la periferie, capitala imaginată e încă departe de visele edililor, le povestește E.C. italienilor curioși să afle cum e capitala țării din care le tot vin badante, asistente medicale, doctori, ingineri, muncitori cu ziua, cerșetori și infractori de tot felul.

Emanuela Costantini, Capitala imaginată. Evoluția Bucureștiului în perioada formării și consolidării statului național român (1830-1940), prefață de Armando Pitassio, traducere de Aurora Firța-Marin, Editura Polirom, 2019.