Cine a citit romanele lui Robert Graves, mai ales Eu, Claudius și Comitele Belizarie, probabil că se aștepta ca Miturile Greciei antice să fie o repovestire lipsită de constrîngeri a acestor mituri. Ce-i drept, Graves și-a pus aici la bătaie talentul literar, dar a făcut-o cu rigoarea unui clasicist care nu s-a mulțumit să repovestească miturile vechilor greci, ci le-a luat la puricat pe îndelete, căutîndu-le originile și interpretîndu-le semnificațiile pînă la cele mai mici detalii.
Cu aceste interpretări, Graves și-a pus în cap o parte dintre specialiști, care i-au reproșat cîte și mai cîte, fără să se lege însă de partea cu repovestirea miturilor. Graves le-a replicat țanțoș că nu-i ducea mintea să priceapă poezia acestor mituri. Cartea a apărut în 1955, dar e și azi subiect de dispută între clasiciști și literații pe care-i interesează antichitatea. Unii dintre editorii de mai tîrziu ai Miturilor au preferat să publice numai partea cu repovestirea miturilor, nu și comentariile lui Graves despre ele, socotind că aceste comentarii erau destinate specialiștilor.
Nu pot evalua cîtă dreptate are autorul în interpretările sale, dar citindu-le mi-am putut da seama că Graves avea propria lui viziune despre lumea antică, încît polemiza cu diverși clasiciști, fără să-i numească, și că făcea asta cu un umor care i-a împins pe adversarii săi să-l atace mai abitir decît și-ar fi permis cu un confrate rebel. Cartea are dimensiuni și intenții enciclopedice și, după prima ediție, Graves a făcut mai multe îndreptări, în încercarea de a obține o formulă definitivă, inatacabilă.
Unul dintre cele mai mari reproșuri care i-au fost aduse și după aceea a fost că n-a prins toate miturile Greciei antice în cartea lui. Altul, că ar fi confundat anumite mituri cu povești pe care Graves le-a crezut apocrife, deși n-ar fi fost. Cum-necum, Miturile Greciei antice își continuă cariera și după moartea autorului.
În privința repovestirilor acestor mituri, chiar și cei mai chichiricioși comentatori ai lui Graves acceptă că romancierul s-a descurcat cît se poate de bine. Începînd cu marii zei din Olimp, continuînd cu zeitățile mai mici, care au avut pile în lumea zeilor, și cu nemuritorii de tot felul, cu un destin zdruncinat, trecînd apoi și prin miturile mai mărunte, care țin de metamorfozări, azi uitate, ale unor personaje mitologice care n-au trecut proba timpului.
Graves scrie mult mai pe larg despre Muncile lui Hercule și despre peripețiile lui Odiseu (Ulise), ca și despre cucerirea Troiei, fiindcă izvoarele despre cei doi sînt mult mai numeroase decît despre marii zei din Olimp. Hercule și Ulise, plus Enea, cel care a fugit din Troia ajungînd la Roma, sînt vedetele istoricilor antici și ale scriitorilor de atunci. Să fie asta dovada că, treptat, marii zei ai Olimpului își pierduseră puterile în ochii oamenilor? Sau că zeii începuseră să acționeze discret, folosindu-se de oameni pentru a-și manifesta puterile? Căci după ce-și făcuseră de cap în vechimea vechimilor, incestuoși, matricizi, paricizi, ucigași ai propriilor copii și ai amantelor și amanților lor de pe pămînt, zeii au început să respecte legile oamenilor, ca și cum ar fi făcut o reformă de jos în sus.
De fapt, din acel moment, zeii au început să-și piardă puterea în Europa, iar în locul lor a apărut un singur zeu, cu un semizeu care a fost apoi zeificat. Iar mai tîrziu, în Asia, a apărut alt profet al aceluiași zeu unic, dar cu alt nume. Ceea ce a dus la apariția a două cărți sfinte: Biblia și Coranul, dintre care una e împărțită în două, Vechiul și Noul Testament. Pe vremea zeităților multiple, dă de înțeles Graves, oamenii nu se războiau în numele lor, ci din motive mai direct omenești. Or, atunci cînd am început să ne luptăm pe motive religioase recente, ar fi trebuit să ne întoarcem la zeitățile care ne guvernau odinioară, ca să ne dăm seama ce facem azi.
Robert Graves, Miturile Greciei antice, traducere de Ciprian Șiulea, Editura Polirom, 2018.
