Cine pretinde că a citit toate volumele de literatură premiabile apărute în România într-un an editorial ori minte, ori nu e la curent cu aparițiile care merită să fie luate în discuție. Așa că atunci cînd mi se propune să fac parte din vreun juriu care premiază cărți apărute în anul precedent, înainte de orice întreb cine sînt ceilalți membri. Oricît de onorantă ar fi o asemenea propunere, nu-i dau curs dacă printre ceilalți sînt persoane cu care nu m-aș asocia fiindcă: 1) prizează ideologii toxice; 2) n-am încredere în gustul lor literar; 3) au „agende“ care nu țin cont de valoarea cărților, ci de utilitatea autorilor în lumea literară; 4) premiază numele autorilor, nu cărțile cu care aceștia concurează; 5) sînt refractari la propunerile care nu vin din partea lor.
Mai sînt apoi scriitori stimabili care nu citesc cărțile confraților, dar care nu se dau în lături să jurizeze cărți pe care nu le-au citit, ceea ce-i face mai puțin stimabili. Unii susțin că fac asta – de fapt, nu fac! – fiindcă îi încurcă la scris. Le zăpăcește stilul. Dar cînd se află în pauza dintre două cărți? Atunci se odihnesc, cititul fiind pentru ei o muncă istovitoare.
Răposatul Eugen Barbu, în afară de cărțile pe care le-a scris sau doar le-a semnat, a mai făcut și traduceri – în doi. Adică el stiliza traduceri realizate de alții. Cu opera lui de traducător am avut de-a face în anii ’70, cînd la Editura Univers a apărut trilogia familiei Snopes de William Faulkner. Am luat la rînd Cătunul, Orașul și Casa cu coloane. Celebrele fraze ale lui Faulkner, lungi cît un capitol, erau greu, aproape imposibil de citit în traducerea lui Barbu și Deleanu. Căznite, dacă nu de-a dreptul împiedicate, îți tăiau cheful de lectură și printre cititorii acestor traduceri i-au adus lui Faulkner nemeritata reputație de autor greu de citit. Or, frazele lui Faulkner, care curg cît se poate de firesc și de viu în original, încăpuseră pe mîinile a doi nepricepuți. Văd că, din nefericire, o editură a reluat aceste traduceri deșelate, ceea ce va readuce printre cititori părerea că Faulkner e greu de citit. În tălmăcirea lui Barbu și Deleanu, cu certitudine e. Același Eugen Barbu se apucase mai tîrziu să evalueze poezia generației ’80, în hebdomadarul său, Săptămîna. În rubrica pe care o intitulase prezumțios „La judecata de apoi a poeților“, Barbu dădea citate lungi din poeziile optzeciștilor pe care îi executa apoi în cîte o frază veninoasă, asta cînd nu-i acuza pe tinerii poeți că își bat joc de politica partidului unic – aici, ce-i drept, avea dreptate. De ce făcea asta Eugen Barbu? Fusese prins cu un plagiat dintr-un scriitor rus și pus pe două coloane în revista România literară. Barbu înființase și niște premii ale hebdomadarului său pe care le atribuia unor autori mediocri care colaborau la foaia lui. După Revoluție Săptămîna, care era considerată pe bună dreptate oficiosul Securității, a dispărut, iar Barbu a fost exclus din Uniunea Scriitorilor.
Am mai scris aici că, sub președinția criticului Nicolae Manolescu, secondat de Varujan Vosganian, revistele Uniunii Scriitorilor, mai ales România literară, au reluat ticăloșiile lui Eugen Barbu, la care au adăugat și procese, inclusiv penale, intentate membrilor Grupului de Reformare a USR. Cu toate astea, atunci cînd Varujan Vosganian, fost vicepreședinte și actual președinte al USR, cel ce ar vrea ca autorii care îl contestă să dispară la propriu din peisajul literar, a publicat o carte de memorii, Dublu portret, juriul din care face parte și autorul acestui text a decis că volumul său trebuie să facă parte din selecția cărților premiabile a Agenției de Carte. Nu din spirit creștin, o treime din juriu – Florin Iaru, mai exact – e ateu! Dar și el, și celelalte două treimi, Dan Mircea Cipariu și subsemnatul, sîntem convinși de un lucru: cartea nu e parte la ticăloșiile pe care le comite autorul ei pe de lături.
27.189 de vizualizări
