De ce citim? Ce citim? Cît? Cum citim? – și alte multe întrebări despre arta lecturii își pune și ne pune Valeriu Gherghel în această carte în care erudiția și umorul se înțeleg cît se poate de bine.
Tonul jovial al eseistului contrastează agreabil cu gravitatea știută a acestor întrebări care le provoacă frisoane metafizice multora dintre cei ce încearcă să răspundă la ele, în anchetele făcute prin ziare și reviste, și, mai nou, de posturi de televiziune ai căror moderatori adoptă brusc o expresie facială tristă, de persoane suferinde cronic de constipație cînd rostesc întrebările de mai sus. Ca și cum cititul ar fi o caznă la care ne-am supune din masochism sau din motive profesionale, altele decît nevinovata plăcere de a citi. Sau decît „viciul” lecturii, care poate apărea la cine nu te aștepți. Vizitiul troicăi lui Cicikov din Suflete moarte suferea, bunăoară, de acest viciu, care-l făcea să citească orice tipăritură îi ajungea sub ochi, fără s-o înțeleagă, dar mînat de respectul aproape religios față de cuvîntul scris. Undeva în carte, Valeriu Gherghel îl pomenește pe acest personaj al lui Gogol care se furajează cu tipărituri și pe care azi l-am numi analfabet funcțional.
Dar „viciul” lecturii apare mai ales la persoane care înțeleg ce citesc, dar care suferă de un soi de bulimie a cititului. Oameni care devorează cărți dintr-o insațiabilă foame de lectură, dar de care nu se lipește nimic din ceea ce citesc, fiindcă pentru ei nu contează decît actul lecturii și cantitatea acestor acte, la fel cum pentru cuceritorul Don Juan importantă nu e femeia, ci numărul de femei pe care le cucerește. (Numai în Spania, îl laudă Leporello, valetul său, 1003.)
Însă nu-i mai bine, decît să citim, să dăm față cu viața, de unde să ne cîștigăm adevăratele experiențe personale și să ne bucurăm de ele direct, nu prin intermediul altcuiva? Întrebarea asta e veche, aproape de cînd lumea a început să citească. În antichitatea europeană, cînd totuși producția de carte putea fi dovedită de un cititor sîrguincios, înțeleptul Seneca, fostul tutore spiritual al lui Nero, le recomanda categoric cititorilor săi să nu piardă vremea cu cititul, ci să-și culeagă direct din viață experiențele modelatoare. Seneca avea să înțeleagă pe pielea lui ce înseamnă să te adresezi direct vieții, nu cărților, atunci cînd fostul său discipol, ajuns împărat, i-a transmis, ca pe o favoare, ordinul de a se sinucide, din cauză că Nero îl bănuia pe fostul său îndrumător că în viața de toate zilele începuse să conspire împotriva lui. Sau, dacă bănuielile lui Nero erau justificate, se pare că Seneca depășise granița rezistenței prin cultură (sper că vă mai spune ceva această expresie!) și devenise disident.
În timp ce alți eseiști din țări în care alfabetizarea a început cu sute de ani înainte ca România să apară pe hartă susțin azi că citirea cărților nu ne ajută la mai nimic și provoacă mari dispute, cu îndemnurile lor la non-lectură, la noi, Valeriu Gherghel, ca și cronicarul, e de părere că nu există mai plăcută zăbavă decît cititul.
În privința lecturii, eseistul recomandă deopotrivă recitirea, recunoscînd că a recitit de mai multe ori anumite cărți și reproșîndu-și că sînt mari cărți clasice asupra cărora nu s-a întors decît de cel mult două ori. Fiindcă recitirea înseamnă adevărată lectură de plăcere, cea prin care descoperi cît de mult te-ai schimbat de la prima citire a unui clasic pînă la lectura mai mult sau mai puțin recentă.
Valeriu Gherghel nu e însă un adept numai al recitirii, chiar dacă a ajuns la vîrsta la care trebuie să se întrebe dacă să mai investigheze noi autori sau doar să se întoarcă la scriitorii verificați. Or, crede el, dacă nu mai ai curiozitatea noutății, care face parte din plăcerile secrete ale cititului, te transformi într-un supraviețuitor al lecturii, căruia i-a murit dorința de a investiga pe cont propriu noile apariții.
Cred că îngerul tutelar al acestei cărți e Luca Pițu, unul dintre cei mai mari cititori ai României recent alfabetizate și care i-a transmis lui Valeriu Gherghel acele instrucțiuni de lectură fără de care poți fi cititor, dar n-ai acces la arta cititului. Roata plăcerilor e o carte nu numai pentru cititorii profesioniști sau amatori cu pretenții, ci și o carte pentru cititorii profesioniști ai Cațavencilor.
Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile, Editura Polirom, 2019.
