Dar dacă eroismul nu e doar ceea ce faci în luptă? Dacă erou e şi cel care se pregăteşte zilnic pentru o luptă la care, în cele din urmă, nu va lua parte? Şi dacă un scriitor care pare să scrie o literatură minoră nu face altceva decît să-şi construiască opera, piesă cu piesă, potrivit unei logici numai de el ştiute? Dino Buzzati a nimerit în plin răspunsurile la toate aceste întrebări în prozele sale în care răsucea realitatea în fantastic şi trăgea fantasticul spre un paradoxal realism.
Primele romane ale lui Buzzati, care mie mi-au plăcut, nu s-au bucurat de cine ştie ce trecere. Aflate la limita poemelor în proză, Secretul pădurii bătrîne şi Barnabo, omul munţilor îţi atrag atenţia prin originalitate şi prin libertatea imaginaţiei.
De-a dreptul extraordinar e însă talentul de povestitor al lui Buzzati, care se vede cel mai bine în proza lui scurtă cu finaluri fantastice sau în micile lui parabole amintind de povestirile lui Kafka. Cea mai bună povestire a lui Buzzati mi se pare Colombre, care poate apărea în orice antologie de proză fantastică universală. Cred totuşi că dacă n-ar fi scris Deşertul tătarilor genialul italian n-ar fi ajuns la celebritatea pe care o merita oricum, cu vîrf şi îndesat.
Înainte de se răspîndi moda romanelor parabolă şi înainte să apară Ciuma lui Camus, 1984 al lui Orwell, acest italian care cînta la pian şi la vioară, picta şi care renunţase la studierea Dreptului pentru a deveni jurnalist, îşi publică marele roman în 1940. N-a nimerit un moment bun. Italia lui Mussolini avea preocupări optimist belicoase care nu rimau cu Deşertul tătarilor. Nici cu a doua ediţie, apărută în 1945, n-a brodit-o, italienii trecuseră la alte griji decît aceea de a citi romanul lui.
Buzzati a avut o inspiraţie nebună cu Deşertul său. Romanul nu pare cine ştie ce, dacă ţi-l povesteşte cineva. Un tînăr locotenent, Giovanni Drogo, e trimis la un fort de graniţă, la marginea deşertului. Din deşert s-ar putea produce oricînd o invazie a tătarilor. Iminenţa invaziei presupune un regim cazon strict. O rutină tot mai ucigătoare, în care zilele lungi seamănă una cu cealaltă, iar anii trec pe neobservate, ceea ce-i îngăduie lui Buzzati un imprevizibil joc cu timpul şi de-a timpul. Nebunia raţională pe care o provoacă izolarea, mirajul deşertului, aşteptarea care, odată cu trecerea anilor, se transformă în scop în sine şi strania nostalgie după tot ceea ce s-ar fi putut întîmpla după ani de aşteptare zadarnică se întrepătrund în acest roman în care îţi recunoşti anxietăţile secrete.
Cînd deşertul pare a nu mai promite nimic, tătarii or fi îmbătrînit şi ei – sau nu le mai arde să pornească amînata invazie – iată că tătarii vin. Iar Giovanni Drogo, după ce i-a aşteptat o viaţă, nu numai că e bătrîn, cînd o fi trecut timpul?, dar e şi bolnav, încît e evacuat din fort, fiindcă nu mai e apt de luptă.
E viaţa nedreaptă? Nici măcar. E indiferentă. Şi timpul pe care în tinereţe vrei să-l vezi trecînd mai repede, îţi scapă mai tîrziu printre degete, ca nisipul deşertului şi cu cît strîngi mai tare pumnul, pentru a-l împiedica să se scurgă, cu atît îl faci să te părăsească mai iute. Simplu şi inevitabil, chiar dacă ai zice că ieri ai ajuns în fortul vieţii tale şi ai început să te pregăteşti de o iminentă invazie.
