Anna Karenina a avut parte de o sinucidere rapidă din partea lui Tolstoi. Biata Emma, păcălită de doi amanţi s-a mai şi chinuit în spital, fiindcă nu şi-a ales bine nici măcar otrava. Despre morţi numai bine, dar îţi cam vine să spui despre doamna Bovary că n-avea un IQ acătării. Era şi cam apucată, îi plăcea să fantazeze din plictiseală şi îşi făcea impresii greşite despre cei din jur. Într-un cuvînt, o căuta! (Dar dacă noi avem o impresie greşită despre ea?)
Educată la o mănăstire de maici – care nu şi-au prea făcut treaba, de vreme ce Emma nu se abţine să-şi înşele soţul – tînăra provincială visează la un amor teribil. Iubirea calmă a doctorului n-o satisface. Se îndrăgosteşte de o secătură, Rodolphe, care nu face prea mari eforturi s-o seducă. Ticălosul, cum ar veni, o lasă să-şi închipuie că va fugi cu ea în lume şi o abandonează cu un bilet de adio.
După un asemenea eşec amoros, cît se poate de usturător, o femeie cu scaun la cap s-ar astîmpăra. Mai ales că Bovary, acest om cumsecade, cam stîngaci, e adevărat, dar prevenitor şi delicat cu ea, ar merita un rest de fidelitate din partea ei. Emma nu se lasă; mai trage o dată. Nimereşte în braţele ajutorului de notar, care o pîndea de mult. Scriptologul, un ratat pofticios, face parte din categoria bărbaţilor care oftează interesant şi par preocupaţi de abisalităţi pînă se văd în aşternut cu femeia pe care au pus ochii, după care se întorc în mediocritatea lor.
Emma te enervează, cu toate închipuirile ei. Îţi vine s-o sfătuieşti să-şi găsească o preocupare, astfel încît viaţa de provincie să nu i se mai pară atît de plictisitoare. Treptat însă femeia asta romanţioasă care caută fericirea pe unde nu e şi simte că-şi ratează viaţa ajunge la o nefericire atît de intensă, încît suferinţa ei începe să te impresioneze. Poate că de fapt, începi să crezi, Emma nu vrea altceva decît să evadeze dintr-o existenţă mediocră pentru care nu e făcută.
Şi atunci îţi aminteşti de cuvintele lui Flaubert, întoarse apoi de comentatori pe toate feţele: „Doamna Bovary sînt eu!” Poate că, îţi zici, aici nu e vorba numai de faptul că scriitorul trebuie să intre în pielea personajelor sale, chiar dacă, în acest caz, personajul e o femeie. Dacă e mai mult decît amestecul de observaţie şi imaginaţie care-ţi trebuie pentru a construi un personaj?
Dacă, de fapt, nu Flaubert se strecoară în pielea doamnei Bovary, ci o obligă pe ea să intre în pielea lui? Provinciala asta naivă, amintiţi-vă, are o imaginaţie atît de puternică şi de bogată, încît se lasă sedusă de lumea ei interioară. Şi încearcă să-i găsească echivalent în lumea reală.
Ghinionul ei e tocmai acest dar care o face să metamorfozeze, în mintea ei, doi bărbaţi mediocri cărora le atribuie sentimente de care nici unul nu e în stare. Puterea ei de a transfigura realitatea se manifestă pe un material uman din care n-are ce scoate. E ca şi cum un scriitor ar încerca să metamorfozeze o lume populată de mediocrităţi şi de caraghioşi într-una a inteligenţelor scăpătoare şi a personajelor de mare calibru, şi care să mai pară şi verosimilă. Doamna Bovary e un Flaubert pe care lumea în care trăieşte îl nefericeşte, fiindcă, oricît ar încerca s-o transfigureze, n-o poate altfel decît e.
