Nu mă omor după romanele lui Mircea Eliade. Mi se par producţiile unui scriitor silitor, dar nici pe departe atît de acătării pe cît susţin admiratorii săi necondiţionaţi. Eliade romancierul, cînd nu e firav, ca în romanele lui autenticiste, e firoscos, ca în romanele în care o dă pe pe mitologii şi pe exotisme, scrise la rece, cu o îndemînare de chirurg care-şi face mîna pe cadavre. E corect, n-are probleme de stil, dar n-o leagă pe-a romanului decît cu aţă chirurgicală. Îl poţi stima pe romancierul Eliade, însă nu-l poţi declara un mare autor al genului decît dacă îl confunzi pe autorul Istoriei religiilor, cu cel al Domnişoarei Cristina şi îţi imaginezi că între cei doi funcţionează principiul vaselor comunicante.
Şi totuşi Eliade e un mare prozator. Tot talentul lui şi tot ceea ce a vrut să scrie ca ficţionar s-a topit într-o povestire, uşor caragialiană, care mi se pare de-a dreptul miraculoasă. La ţigănci e capodopera lui Eliade, o povestire fără echivalent în literatura romînă şi una dintre cele mai frumoase şi mai ciudate în splendoarea lor dintre prozele fantastice din literatura lumii. Celelalte povestiri fantastice ale lui Eliade te pot cu cuceri prin ingeniozitate şi prin capacitatea autorului de a te face părtaş la mistere inexplicabile. Dar toate se trag, mai mult sau mai puţin, din această povestire unică, în care o întîmplare comună, la prima vedere, te bagă într-un joc al timpului care nu poate avea loc decît o singură dată – şi ceva!
Profesorul Gavrilescu, meditator de muzică şi intelectual cu oarece pretenţii, păţeşte într-o zi o chestie care-l scoate din ale sale şi pe moment şi pentru totdeauna. Îşi uită partiturile la o elevă şi se întoarce după ele, cu tramvaiul, ca şi la plecare. Căldură mare, dar, se consolează Gavrilescu, pe toate le suportă omul mai uşor dacă e intelectual. El, de pildă, în această calitate, auzise de colonelul Lawrence, deşert, călduri şi altele, ceea ce-l face să-l întrebe pe un interlocutor din tramvai şi nu numai pe el: „Aţi auzit dumneavoastră de colonelul Lawrence?”
Cînd se întoarce la eleva căreia îi dădea lecţii de pian şi la care îşi uitase partiturile, profesorul Gavrilescu, fire de artist, se simte atras de mirosul frunzelor de nuc din curtea ţigăncilor pe lîngă care trecea de trei ori pe săptămînă, ca meditator de pian. Despre ele aflăm din tramvaiul cu care profesorul de pian se ducea spre casă că ar fi nişte curve de bordel şi că bordelul lor ar trebui închis, măcar aşa de ochii lumii. Şi nu zici că inocentul profesor ajunge la ţigănci şi încape pe mîinile a trei dintre ele, care-l iau la întrebări. Şi trecînd el de la una la alta, fără contact, dacă-mi îngăduiţi această precizare, şi fără să ghicească răspunsurile la întrebările lor ţigăneşti se trezeşte, cînd ajunge acasă, că au trecut vreo 12 ani de cînd a fost acolo ultima oară.
Cînd vezi că timpul începe să se joace cu tine, încerci să te joci şi tu de-a timpul: Gavrilescu îşi aminteşte de iubita lui Hildegard, iar ea i se iveşte dacă nu chiar în carne şi oase, suficient de convingătoare, în urma complicaţiei în care s-a vîrît profesorul după cea de-a doua sa incursiune la ţigănci. Şi dacă admiratorul colonelului Lawrence tot are anumite dificultăţi cu timpul, Hildegard în invită pe un drum care începe ca în vis, fiindcă aşa încep toate, ca în vis.
Ce s-a întîmplat, de fapt, cu profesorul Gavrilescu? Nu ştim, dar dacă el a intrat într-un cerc al timpului care l-a dus dincolo de prezent, de ce nu s-ar fi putut întoarce şi în trecutul în care îl aştepta ea, cea care l-a consolat cu speranţa şi cu realitatea fără egal a visului.
drumul acela e moartea, e destul de clar in finalul nuvelei.
m