Poveştile pe care le auzisem despre romanul lui Scott Fitzgerald erau atît de promiţătoare, încît, cînd am citit cartea, mă aşteptam ca personajul despre care vorbeşte Nick Carraway să fie mult mai spectaculos şi mai misterios decît era de fapt. Cînd ştii ceea ce urmează să se întîmple într-un roman, trucurile autorului ţi se par cusute cu aţă albă, oricît ar fi de bine întoarse din condei.
Ştiind dinainte că Gatsby nu apare de la început, ci e doar pomenit şi la un moment dat se zăreşte ca o umbră pe proprietatea lui, am citit primele două capitole cu un oarecare scepticism – adică Fitzgerald începe cu celelalte personaje, pe care le aduce treptat în naraţiune şi îţi zgîndăreşte curiozitatea asupra lui G. Că ar avea un om pe conştiinţă, că ar fi spion sau nepotul Kaizerului şi că, oricum, e ceva necurat cu acest tip bogat care dă petreceri la care lumea vine ca în parcul de distracţii, fără să-l cunoască pe amfitrion. Oamenii printre care se învîrte Nick sînt ei înşişi bogaţi, dar n-au nici un motiv să ascundă proveninenţa averilor lor.
Gatsby, care e vecin cu povestitorul, organizează aceste party-uri cu un singur scop. Vrea să o revadă pe Daisy, chiar dacă au trecut cinci ani de la ultima lor întîlnire şi între timp ea s-a măritat. Iar motivul pentru care îl invită pe Nick la party-urile lui e că e văr cu Daisy. Cum tipul cu care e căsătorită o înşeală, dar şi pentru că nu vede nimic condamnabil în asta, Nick îşi ajută vecinul s-o întîlnească pe Daisy la el acasă. O întîlnire ratată, dar care va fi urmată de altele.
Pentru cineva care a făcut avere din contrabandă cu alcool şi are asociaţi de afaceri tipi cît se poate de dubioşi, Gatsby e de o timiditate inexplicabilă. O poţi lua însă ca pe o ciudăţenie în plus, pe lîngă celelalte ale personajului. La petrecerile lui şi nu numai acolo se bea zdravăn, în ciuda prohibiţiei. Însă asta e cu totul altceva decît să te ocupi de afaceri cu alcool. Gatsby şi-a inventat o poveste despre originile averii sale, ceea ce nu prea interesează pe nimeni, decît ca eventual subiect de bîrfă. La fel cum nici unul dintre cei care vin la petrecerile lui nu pare interesat de faptul că e un tip cunsecade. Nu contează cum eşti şi nici cine eşti atîta timp cît nu iese scandal din cauza asta. Cînd însă inconfundabilul automobil galben al lui G. calcă o femeie, dispare de la locul faptei şi intră poliţia pe fir situaţia se albăstreşte. Iar cînd soţul victimei, un mecanic auto, află că cel care i-a ucis nevasta ar fi Gatsby şi îl împuşcă, pînă şi dubiosul asociat de afaceri al lui G. se face că l-a uitat şi refuză să vină la înmormîntarea prietenului său.
Chiar dacă Daisy era la volanul maşinii – ceea ce Nick ştie şi mai ştie încă cineva – vinovat rămîne Gatsby, care oricum a murit şi făcuse afaceri necurate. Deşi ştiam ce se întîmplă în roman, povestea m-a cucerit treptat, nu prin dezvăluirea vieţii secrete al lui Gatsby, ci prin întregul joc al întîmplărilor care fac din el un om fericit pentru scurtă vreme şi din cartea lui Scott Fitzgerald una dintre acele poveşti pe care le citeşti şi dacă ai văzut filmul (sau filmele).
