Cartea zilei: Nouă povestiri

De ce nu De veghe în lanul de secară, micul roman cu care Salinger a debutat şi care i-a adus o celebritate aproape instantanee? Fiindcă Nouă povestiri e de fapt cartea prin care Salinger avea să schimbe literatura lumii. Cu propoziţii enigmatice şi cu personaje aflate la limita demenţei sau a genialităţii, cele nouă povestiri au făcut şcoală, cum se zice, şi au avut o influenţă uriaşă asupra scriitorilor care le-au citit.

Chiar şi autori consacraţi au început să scrie altfel după ce au citit povestirile lui Salinger, iar personaje ca ale lui au umplut literatura lumii. E adevărat că şi adolescentul revoltat din romanul cu care Salinger şi-a făcut apariţia editorială a avut un efect teribil în rîndurile scriitorimii lumii. De veghe în lanul de secară a fost copiat, localizat, citat peste tot unde acest roman a apărut în traducere sau în limba în care a fost scris, ca o revelaţie şi ca un soi de venire a lui Mesia pe cale literară.

Cele nouă povestiri însă au avut acelaşi efect literar printre scriitori ca pastilele viagra, pentru unii, sau ca drogurile, pentru alţii. Iar pentru cititori au dus la apariţia unei lumi populate de personajele lui Salinger. Sinucigaşii n-au mai părut la fel ca pînă la apariţia povestirilor lui Salinger, iar morţile inexplicabile au căpătat explicaţii pe care nu le aveau pînă atunci.

Cînd am citit cărţulia cu copertă galbenă, într-un format făcut parcă să poţi umbla cu volumul în buzunar, prima traducere a celor nouă povestiri, mi s-a părut că intrasem pe o fantă inimaginabilă care schimba tot ceea ce ştiam despre cum se scrie literatura şi cum se construieşte un personaj. N-a fost vorba de cartea unei mode, ci de pretextul unei nebunii scriitoriceşti colective, ca şi cum povestirile lui Salinger ar fi contaminat o lume întreagă, provocînd o pandemie literară.

Povestirea care s-a ţinut ani de zile după mine a fost O zi desăvîrşită pentru peştele banană cu cele două planuri ale ei care, la început, nu par să se lege, dar care în final ajung să te electrocuteze. Un el pe plajă se conversează cu un puşti despre diverse chestii printre care şi despre peştele banană. Soţia acelui el se conversează puţin mai devreme,  cu mama ei, în timp ce îşi dă cu ojă unghiile de la picioare: Nu mai e chiar atît de ciudat ca înainte. Are încă tot soiul de ciudăţenii, dar oricum, parcă e altceva. O, nu, nu mai areacele ciudăţenii. Pe celălat plan, al lui: Peştii banană? Peştii ăstia intră în cîte o gaură unde mănîncă banane pînă se umflă, de nu mai pot ieşi de acolo. Din nou pe planul ei: Chestiile alea nu s-au mai repetat, el pare chiar OK, ne simţim bine. (Aflăm, cu pipeta, şi întîmplător, că el a fost pe front, ceea ce i-a cauzat.)

El se întoarce de pe plajă, intră în apartamentul pe care l-au închiriat ca să-şi petreacă vacanţa  şi se sinucide în camera alăturată celei în care ea se conversează cu mama ei. Pînă la sinuciderea lui, afli din conversaţia ei cu mama sa îngrijorată ei cam care ar fi problemele lui. Nimic nu e spus direct, ci afli cîte ceva, din ceea ce îi spune ea mamei îngrijorate.

El se înţelege perfect cu copilul de pe plajă, căruia îi povesteşte cum stă treaba cu peştii banană. Cu adulţii din lift pare să aibă o mică problemă, atît cît să-ţi imaginezi că ar fi ceva în neregulă cu el, dar nu ţi-ai imagina că… E totuşi un tip care tocmai i-a spus o poveste amuzantă unui copil şi a cărui nevastă încearcă să-şi liniştească mama în privinţa temerilor ei. Şi totuşi…

O poveste de vacanţă, cît se poate de banală în premise, se transformă într-o tragedie. O tragedie măruntă şi cam de serie. Mare chestie! un tip ciudat cu o nevastă cam prostuţă şi-a pus capăt zilelor, în vacanţă. Totuşi, cum rămîne cu peştii lui banană?!