Recunoaşteţi că v-aţi gîndit, cel puţin o dată în viaţă, că ar fi o chestie să deveniţi invizibili? Cînd n-aveam bani să intru la cinema, am jinduit de multe ori după o asemenea stare. M-aş fi mulţumit să stau şi în picioare la film, dacă mi s-ar fi îndeplinit această dorinţă.
Am citit Omul invizibil prin clasa a şasea, la o bibliotecă publică de pe Popa Soare, unde cărţile nu se dădeau cu împrumut. Le citeai acolo. Biblioteca era într-o vilă splendidă care avea o curte superbă şi un gard respectabil. Nu mai ţin minte cîte reprize de lectură mi-au trebuit pînă am ajuns, dezamăgit, la ultima pagină.
După multe lecturi din Jules Verne şi din clasicii sovietici ai SF-ului aveam aumite aşteptări de la romanul lui Wells. Cea mai importantă: protagonistul trebuia să fie o persoană de bine! Sau, chiar dacă la început avea diverse abateri de la această inestimabilă valoare, în cele din urmă trebuia să ajungă la ea, la capătul unor procese pozitive de conştiinţă. Personajul lui Wells nu dă la început nici un semn că l-ar preocupa binele altora. De fapt, cînd ajunge într-un sat unde există şi un han, la care trage cu oarece calabalîc ştiinţific şi cu faţa bandajată, se apucă de hoţii. Dar cum! Stă, chipurile, mai tot timpul, ca un om de ştiinţă onest şi oarecum excentric, în camera pe care a închriat-o. Din camera lui se aud uneori zgomote şi expresii de om enervat la culme pe el şi pe soartă.
Fără a fi oameni de ştiinţă, localnicii încep să se întrebe dacă nu există o legătura între noul venit şi hoţiile cu autor necunoscut care au început să aibă loc pe la ei. Stăpînii hanului fac o descindere în camera savantului. Înăuntru nimeni, doar haine aruncate şi bandajele lui, iar hainele încep să se mişte singure. Aşa ceva nu numai că te intrigă. Te şi sperie. Şi cînd Griffin mai şi recunoaşte că e invizibil, nu poţi decît să anunţi poliţia.
Ştiind şi cum e îmbrăcat şi cînd iese la plimbare, poliţia încearcă să-l prindă, în vederea unui interogatoriu.
Griffin renunţă la haine şi la bandaje şi deodată nu mai e. Dispare el, dar nu pleacă. Trebuie să-şi recupereze calabalîcul ştiinţific de la han. Şi-l găbuieşte pe un vagabond mai slab de înger pe care-l face omul lui. Poţi să zici nu, cînd o persoană care e şi nu e, te strînge de beregată cînd are chef şi te loveşte pe unde-i vine dacă o contrariezi?
Ce om de bine?! Mă trezesc mai încolo. Pentru experimentele lui, pe care le notează într-un carnet ca orice om de ştiinţă, Griffin i-a furat banii tatălui lui, de l-a făcut să sinucidă, şi a făcut să dispară pisica proprietăresei, pe care şi-a încercat invenţia invizibilizării (sper că am scris bine). Maleficul inventator – am acceptat greu această evidenţă! – are intenţii şi mai malefice decît hoţiile şi terorizarea unui vagabond. Vrea să devină un fel de stăpîn invizibil al lumii.
Dar pe lumea asta mai există şi oameni de ştiinţă cumsecade. Şi tocmai pe unul dintre ei vrea Griffin să şi-l ia de complice. Drept care o sfîrşeşte prost, călcat de populaţie pe stradă.
Omul de ştiinţă cumsecade se duce să pună mîna pe carnetul de însemnări al lui Griffin, în interesul progresului omenirii. Îl găseşte, dar cu cîteva pagini rupte. Tocmai acelea. Unde au dispărut? Păi, n-au dispărut decît parţial. Vagabondul terorizat de Griffin le-a luat şi încearcă să le descifreze. Dar cum nu ştie nici rusa, nici greaca veche, se tot uită la ele în aşteptarea unei revelaţii.
Nu mult după ce am citit Omul Invizibil, biblioteca publică de pe Popa Soare a dispărut. În anii '50 fusese expropriată în folosul poporului. Cam zece ani mai tîrziu un înalt reprezentant al poporului a luat-o în folosinţă personală. Nu ştiu dacă după '89 vila aceea s-a întors la proprietarii ei sau a fost cumpărată „de bună credinţă” de cel pentru care poporul renunţase la bibliotecă, fără să ştie.
