Cataroiul, legea și pulanul

La comparații statistice evropenești stăm la fel de bine (sau de prost!) ca pe vremea lui Caragiale. Ne pregătim să… și tot timpul ne mai lipsește cîte ceva. Vizionarul Nae Cațavencu se lamentează: „Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, pînă chiar și Austria își are faliții săi (…), numai noi să n-avem faliții noștri?“. Mai nou, politicianul român ne compară cu America, ce mama dracului! Asta fiindcă America e mare și politicianul autohton, cult.

Proporțional, la extremism stăm chiar mai bine decît sora noastră mai mare, Franța – extremiștii lor sînt mai mulți decît extremiștii noștri. Dar cine avea impresia că dacă s-a ales praful de partidul lui Corneliu Vadim Tudor, că a rămas România fără extremiști, s-a înșelat. Extremiști avem – le lipsea un partid. Totuși, numărul mare de voturi pentru AUR, acest partid născut din nimic, nu se explică dacă nu vîrîm în ecuație o forță organizatoare inițială. Unii spun că această forță ar fi Serviciile, alții, că la mijloc ar fi mîna rușilor. SRI-ul tace, SIE, la fel – așa că ambele ipoteze se sprijină pe bănuieli și pe analogii.

Marea demonstrație anunțată de auriști cu mari speranțe de participare n-a strîns decît vreo 2.000 de oameni care au protestat împotriva certificatului verde și au cerut o libertate căreia nu-i știu decît numele. Din ce-am văzut și din ce-au mai văzut și alții pe stradă, protestatarul aurist e predispus la violență, n-are serviciu sau, dacă are, nu cîștigă mare lucru de pe urma muncii sale, a făcut școală puțină și prost, sau multă, dar tot prost, își drapează complexele în steagul național și neștiința în patriotism. Nu-i nevoie să-i spui să spargă geamuri sau să forțeze uși – o face și singur, dar nu de unul singur, ci la îmbulzeală.

Auristul cu pretenții și-a înrămat diploma obținută cu mijloace suspecte, încît te întreabă revendicativ: „Știi cine sînt eu?!!!“. E convins în secret că i-ar putea lua locul oricînd în frunte lui George Simion, dar o divinizează pe Șoșoacă în care vede replica modernă a României Revoluționare. E predispus la gesturi fatale ca Mița Baston și e pesimist ca dl Lefter Popescu. De Lefter Popescu îl mai leagă și credința că e victima unei conspirații alogene și ura fricoasă față de șeful său direct. Străbunicul lui a fost legionar, bunicul comunist, admirator al lui Stalin, și tăticul lui își amintește înlăcrimat de vremurile bune de pe vremea lui Ceaușescu. Pe aurist îl revoltă corupția, dar te întreabă dacă nu cunoști pe cineva, ca să-și rezolve o problemă arzătoare. Respectă pulanul, nu și pe cel care-l mînuiește. Dacă ajunge la judecată, auristul se fleorțăiește umil, însă după proces le explică celor din jur că n-a vrut să-și pună mintea cu judecătorul. Solidar la victorie cu băieții, le întoarce curul cînd se împute treaba și zice că el respectă legea, ducîndu-și la spate mîna în care ține cataroiul pe care n-a apucat să-l arunce.