Gata! A început! Competiţiei i s-a dat startul. Din păcate nu şi sub cele mai bune auspicii. Mai degrabă sub semnul mediocrităţii. Dar să luăm faptele pe rând:
Egipteanul Yousry Nasralah in “După bătălie” joacă de fapt în dublă partidă. Avusese un proiect mai demultişor, o drama a condiţiei femeii moderne din orasul eternilor faraoni. La Cairo subsista un trib de beduini care-şi castigă existenţa din a plimba turistii pe cai focosi, în jurul piramidelor. Din păcate, de când criza şi-a spus dureros cuvântul, “cavalerii deşertului” au ajuns să se roage piramidelor să le întoarcă clienţii tot mai rari. Fosta atracţie bănoasă a devenit povară, fiindcă armăsarii de rasă pură trebuie hrăniţi, fără să mai vorbim de proprietarii lor.
Ideea cineastului a fost să implice în acest caz, o tânără, frumoasă, divorţată, modernă, laică, cu câştiguri confortabile din publicitate. Sub semnul filantropiei, ea îl ia sub protecţie pe Mahmud, şi bărbatul, înhămat la o căsnicie cu copii de gât îi răspunde avansurilor dezarmat.
Să reţinem deci, ceea ce se citeşte limpede pe ecran, că prima formă a poveştii se dorea o analiză a condiţiei femeii moderne, a raporturilor ei sociale. Dar, în februarie, în timp ce se pregăteau de filmare, cineaştii s-au pomenit într-o nouă situaţie: izbucnise mişcarea revoluţionară din Piaţa Tahrir. Asta cam schimbă datele problemei, de la exotismul progresist se trecea la Primavara africană! Nasralah n-a stat mult pe gânduri şi şi-a implicat eroina în militantism presărându-şi drama intimistă cu câteva ample cadre de răscoală la care ar participa şi straşnicii calareţi ai deşertului.
Melodrama iniţială a fost prezentată ca “filmul despre Tahrir” pe care selecţionerii Cannes-ului abia îl aşteptau. Să prezinţi în mai filmul revoluţiei din februarie care l-a scos din carţi pe Hosni Mubarak era o frumoasă performanţă. Dar atât festivalul, cât şi filmul, n-aveau decât de pierdut. Neconvingător că melodrama de familie, “Dupa bătălie” a devenit o gesticulaţie politică abilă dar debilă , bătălia dovedindu-se, de fapt, o dublă înfrângere.
Încă mai dezamăgitor este “De rouille et d’os”, fiindcă autorul său, Jacques Audiard , este cel care a plecat în 2009 de la Cannes cu marele premiu al juriului pentru “Un profet”. Toată lumea aştepta lucruri mari de la noul său film, adaptare după scriitorul canadian Craig Davidson. E povestea unei dresoare de delfini(Marion Cotillard) care şi-a pierdut ambele picioare într-un accident şi a unui pugilist declasat care-şi asumă, generos, grija ei. Şomaj, supravieţuiri, recuperări miraculoase, cam acesta e climatul melodramei. Povestea e totuşi prea uşurică, chiar dacă universul ei romantic e conectat la devastarea socială contemporană. Filmul e crud, regizorul se încumetă să ne-o arate pe frumoasa Cotillard într-un nud amputat la vedere dar şi într-o secvenţă superbă de coregrafie la delfinariu. Întrebat dacă nu-i e frică de comparaţia cu sobrul “Un prophete”, Audiard a ripostat elocvent: “Nu mă raportez niciodată la precedentele mele filme. Schimb registru involuntar, fără s-o simt măcar!”
Între timp festivalul îşi vede de viaţa lui. Ieri s-a deschis şi “Chenzina realizatorilor” cu noul film al lui Michel Gondry cunoscut de publicul nostru pentru “Ştiinţa viselor”, şi azi s-a dat startul altei selecţii paralele, Săptămâna criticii, cu “Broken” de Rufus Norris, cu Tim Roth în rolul titular.
