Florin Cîțu nu va primi niciodată de la statul român, atunci când se va retrage la pensie, o casă în folosință, cu toate cheltuielile plătite, pază de la SPP, mașină, indemnizație specială, cabinet de lucru și doi angajați plătiți tot de stat. Dar, o clipă, în avântul lui megaloman, care-l făcea să se creadă capabil să zboare doar în lenjerie de corp roșu-albastră, cu chiloții puși peste izmene, Cîțu se gândea că, în 2024, ar putea realiza o frumoasă surpriză, fiind primul repetent din Vâlcea care ajunge președinte al României. În definitiv, era șeful #echipeicâștigătoare, avusese sprijinul domnului Iohannis și al băieților care-l țin din sfori și încă nu i se uscaseră, după șase luni, blugii ăia peste care-l linsese până la îngrețoșare Rareș Bogdan.
Ce viață liniștită se așternea în fața fostului speculator valutar ratat! Câți ani de făcut nimic, câți ani de postări triumfaliste pe Facebook, urmați de o pensie prematură și o senectute așezată, cu un CV care ar fi fost dat drept exemplu de către toți cei cărora școala le provoacă urticarie: „Dacă el a putut, putem și noi!“.
Doar că a picat la fix condamnarea definitivă a lui Traian Băsescu. Fost președinte timp de două mandate, tartorul necontestat al dedesubturilor politico-justițiaro-securistice, în cazul lui Traian Băsescu s-a demonstrat că trecerea anilor nu e suficientă atunci când este de predat o lecție.
Inițial, Sméagol a trecut pe lângă informație așa cum a trecut mereu pe lângă economia României: indiferent, fără să priceapă nimic. S-a mai și împăunat că merge în SUA, într-o vizită istorică. Și a fost. În loc să-l aștepte, la întoarcere, cu pâine, sare și urale, colegii de partid și-au scos, în sfârșit, limbile din trupul său, lăsându-l să sângereze de moarte în mijlocul sediului din Modrogan. Și nici când a văzut că n-are în jurul lui pe mai nimeni, cu excepția credinciosului Vâlceanu, Cîțu n-a crezut că e totul sfârșit. Încă vorbea despre statutul partidului, despre guvernarea veșnică a PNL, despre colaborarea cu președintele Iohannis și despre alți cai la fel de verzi pe pereți.
Mergând amărât spre casă, gândindu-se unde or să poată înghesui sepepiștii toată băutura și mâncarea comandate la RAAPPS pentru aniversarea la care n-a venit nimeni, Florin Cîțu a avut, în cele din urmă, o revelație. Nu se știe exact dacă înainte sau după telefonul scurt pe care l-a primit, dar a avut-o. Și-a dat seama că prin același sediu din Modrogan a trecut și Traian Băsescu. Că în biroul de președinte al PNL a fost, cu mult înainte, biroul președintelui PD. Că…
„Băi, nene, dacă pe ăsta l-au ars pentru ceva ce a făcut în studenție, oare mie ce or să-mi facă? Oare se vor opri la consumul de alcool și alte substanțe, la împrumutul ăla neachitat? Dar dacă nu se vor opri? Dacă, totuși, DNA n-a murit? Dacă DNA a lucrat și în pandemie, când am fost ministru și prim-ministru? Vreau să aflu? Nu vreau să aflu? Nu mai bine mor eu prost, dar liber?“
După care, străfulgerat de o idee salvatoare, a format acel număr de telefon și, vesel, a întrebat: „Domnule președinte, da’ n-ar fi mai bine să-mi dau eu demisia?“.