Una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria, Irina Procopiu, a lăsat un jurnal care a trecut prin multe înainte de a fi publicat acum, pentru prima oară. Mai multe caiete s-au pierdut, iar cele rămase au avut nevoie de o întîlnire providențială între istoricul știutor de franceză Georgeta Filitti și o descendentă a fostei doamne de onoare.
Pentru cititorii jurnalului Reginei Maria, însemnările nu tocmai zilnice ale doamnei sale de onoare nu dezvăluie vreun talent literar special. Adesea sînt simple consemnări ale încărcatului program zilnic al diaristei. Totuși, au farmecul special al jurnalelor nedestinate publicării, ci care rămîn în familie, ca albumele de fotografii sau ca obiectele personale pe care le păstrează urmașii. N-am idee dacă Irina Procopiu își recitea jurnalul, ca regina căreia îi ținea companie.Cred că nu, fiindcă n-am văzut să revină cu PS-uri și nici să explice lucrurile notate în zilele anterioare, ca o jurnalieră care scrie și cu gîndul la posteritate.
Adolescenta care a început să se gîndească la măritiș a primit cadou un caiet legat în piele și, dacă tot l-a primit, începe să scrie în el. Irina, fată de general, e bine educată, dar n-are avere și i se pare că n-ar fi nici o frumusețe, așa că nu se crede o partidă. Totuși, se mărită din dragoste cu arhitectul Louis Blanc, elvețianul stabilit în România, iar după ce rămîne văduvă se mărită cu jurnalistul Procopiu, care o lasă și el văduvă, dar paginile din jurnal despre căsătoriile ei lipsesc. La fel cum lipsesc și paginile despre cum a ajuns doamnă de onoare a Reginei Maria. O vedem direct în funcție, admiratoare totală a reginei, dar fără să facă parte din grupul restrîns al confidentelor acesteia. Nu suferă din cauza asta. E mulțumită cu rolul ei, mai mult decorativ, de însoțitoare a Reginei, și nu pare preocupată să devină favorita ei dintre doamnele de onoare. Că o fi fost, în caietele care lipsesc din jurnalul ei, e posibil, dar îndoielnic. Asta se vede din paginile care au rămas. Irina Procopiu e mai interesată de artă decît de politică. Merge la Ateneu, și pentru muzică, și pentru conferințele pe care le țineau personalitățile vremii. Nu lipsește de la expoziții și de la teatre, ține ea însăși un salon literar și muzical, frecventat de lumea bună, dar are grijă să nu se bage în disputele artistice de tot felul ale vremii. Pentru asta își folosește jurnalul. Iar jurnalul ei trădează gusturi artistice convenționale. Nu-l prizează pe Brâncuși și nici pe moderniști, în general, iar pe Pallady îl pomenește doar pentru că și-a tăiat cu cuțitul un tablou „urît” pe care-l făcuse Reginei Maria.
Rămasă fără ghidajul politic al reginei, Irina Procopiu începe să aibă opinii oscilante. La un moment dat, Hitler i se pare un mare om politic, la fel cum tot pe atunci vede în Antonescu, cu al său „Români, treceți Prutul!”, un personaj providențial. Fosta doamnă de onoare a Reginei Maria e otrăvită cînd România pierde Basarabia și Ardealul. În timpul războiului își notează în jurnal și ce spun comunitacatele oficiale, dar și ce zice BBC-ul. Scrie despre bombardamentele aliaților și despre cele ale germanilor. Dar după război nu aflăm mare lucru dinspre Irina Procopiu, femeie acum bătrînă, fiindcă s-au mai pierdut niște caiete din jurnalul ei. Cum și de ce s-au pierdut toate acele caiete știu, poate, numai urmașii fostei doamne de onoare a Reginei.
Irina Procopiu, Pagini de jurnal, traducere, introducere și note de Georgeta Filitti, Editura Polirom, 2016.
