Deși la lectură n-ai zice, e ceva în neregulă cu acest roman al lui Steinbeck. În comparație cu celelalte, în care epica e atent construită în jurul unei povești, aici Steinbeck își încearcă puterile cu o „felie de viață“, o călătorie cu autobuzul. Atît doar că o face cu ajutorul instrumentelor pe care știe că se poate bizui. Primul e locul, aceeași Vale Salinas, pe care o descrie pe larg, de astă dată oprindu-se asupra drumurilor care o străbat și care duc la o benzinărie unde există și un soi de bufet pentru călătorii care se opresc aici.
Steinbeck își construiește apoi minuțios personajele: pe măsură ce apar le descrie pînă la cele mai mici detalii și le pune să monologheze, încît aflăm tot ce li s-a întîmplat pînă atunci, ce-ar vrea să li se întîmple și ce relații au cu celelalte. Așa că pînă să plece Juan în cursă cu vechiul său autobuz, care se bucură de o descriere la fel de amănunțită, trec peste o sută de pagini, ca și cum autorul nu se hotărăște ce să facă cu personajele sale. Scurta călătorie care urmează capătă proporții de expediție în necunoscut, iar o ploaie care umflă apele rîului încît pune podul în primejdie e prezentată ca un diluviu.
Tot spre deosebire de celelalte romane ale sale, în Autobuzul rătăcitor nu există personaje principale – aici toate au parte de egală atenție din partea autorului, în intervalul de două zile, cît ține povestea. Și toate trec printr-o aceeași întîmplare care le schimbă viața sau le-ar putea-o schimba.
Steinbeck însuși trece printr-un moment în care vrea să schimbe ceva în călătoria lui literară începută cu 16 ani în urmă. A scris cea mai mare parte dintre povestirile care au loc la Salinas și romanele pitorești despre lumea din Monterey, iar cu Fructele mîniei pare să fi dat lovitura vieții sale de scriitor. Spre deosebire însă de scriitorii care amuțesc o vreme pregătindu-se să schimbe macazul, Steinbeck își traversează criza scriind. Încearcă să fie altfel decît pînă atunci, dar, ca și Juan al său, își pregătește cu atenție schimbarea, iar pentru călătoria care-l așteaptă pune la bătaie tot ce a învățat. De unde senzația la lectură că îl recunoști, în descrieri și în construirea personajelor, dar și observația că vrea să fie altfel. A scurtat timpul povestirii, conflictele dintre personaje sînt mai tăioase, unghiurile relatării se schimbă des și brusc, iar tonul relatării se înăsprește. Autorul însuși pare cuprins de nerăbdarea personajelor sale, la fel ca omul de afaceri care pleacă pentru prima oară în vacanță și vrea să ajungă mai repede în Mexic, ca Norma, fata bună la toate de la bufet care își ia subit lumea în cap, ori ca tînărul ajutor al lui Juan care e atît de pornit să-și înceapă viața sexuală, încît i se scurg ochii după enigmatica necunoscută blondă care-i pune pe jar pe toți bărbații care-i ies în cale și e cît pe-aci s-o violeze pe Norma. De la narațiunea lentă din prima treime a cărții, Steinbeck trece la o relatare tot mai precipitată, cu sufletul la gură, dar pe măsură ce romanul se apropie de final, Steinbeck pare tot mai temător, ca și personajele pe care le animă, că n-o să poată schimba mare lucru pe drumul care-l așteaptă. Dar dacă Juan și ceilalți au dreptate în ceea ce-i privește, autorul lor se înșeală. Cu La est de Eden va ieși strălucitor din siajul Fructelor mîniei și, după aventura cu Autobuzul rătăcitor și a cursei sale ratate, va explora America într-o rulotă, împreună cu pudelul său Charley.
John Steinbeck, Autobuzul rătăcitor, traducere și note de Dana Crăciun, Editura Polirom, 2022.
