Ce anume ne rîcîie la ie?

În săptămîna care a trecut am sărbătorit Ziua Universală a Iei și Ziua Drapelului. Vreo legătură între ele? Cred că oricine poate umple o pagină, ca pentru bacalaureat, de considerații la temă. Vă invit s-o faceți fiecare dintre voi, nu în scris, nici măcar oral, ci doar în gînd, așa, preț de cîteva clipe.

În articolul trecut, mi-am descris uimirea pe care am trăit-o, cu ani în urmă, atunci cînd am descoperit că nu avem – noi, românii – nici un monopol asupra iilor, că bluzița etno nemurită de Matisse ca „roumaine” face parte din portul mai multor popoare din Eurasia (bașca America, unde își cunoaște voga supremă sub eticheta de „gypsy”).

Păi, nu e bine să afli lucruri? Să devii mai deștept? Pentru cei mai mulți dintre noi, este: așa se explică că am avut cititori mai numeroși ca de obicei. Le mulțumesc. Mulțumesc pentru like-uri, share-uri și comentarii. Faptul că, din bazinul mediteranean pînă, hăt, în stepa rusească, oameni de rase și etnii diferite îmbracă varietăți de bluze subțiri și vaporoase, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu „unica noastră ie strămoșească”, e o evidență la îndemîna oricărui utilizator de Google. Și, totuși, ce revelație! Și, totuși, nu e minunat să știi că o țoală simplă și tradițională ne unește pe mai toți cei din Patria Terra?

Sînt însă și unii care s-au necăjit. Și lor le mulțumesc, cu precădere acelora dintre ei care mi-au lăsat comentarii la obiect, și nu jigniri adresate umilei mele persoane.

Au existat două mari tendințe în rîndul criticilor mei.

Pentru cea dintîi tendință, portul iei este legat indisolubil de românitate. Cei din acest grup, stimabili pentru patriotismul lor vibrant, ar prefera să se ascundă, precum struțul, la vederea unei ii caucaziene sau vest-balcanice. Sau, barem, să știe că, într-un fel sau altul, această răspîndire extraordinară a fetișului nostru național ni se datorează tot nouă, românilor… ba poate – cine știe? – chiar dacilor (acei strămoși înnegurați, de care se leagă teoriile cele mai fanteziste și, totodată, cele mai convenabile).

Din cel de-al doilea grup fac parte „strategii”, cei care îmi fac cu ochiul complice: las-o așa, gagiule, dacă străinezul a apucat să admire la „blouse roumaine”, să fie primit! E în – vorba aceea – interesul național să menajăm această percepție, să nu facem valuri și, astfel, să ne întreținem blazonul. Brand-ul de țară. Fudul-„ia” autohtonistă. Citez dintr-un mesaj privat de pe Facebook: “Ideea e să profităm de un PR gratuit, așa cum fac toate țările cu puțin cap și testicule. … Take it, coin it și „orvoar”. Vrem să fim cunoscuți pentru ie sau pentru orfani…? Eu aș prefera ca peste 20 de ani să aud: aaahhh… Romanian Yiia very beautiful” (B.M., 26 iulie a.c.).

Acest tip de raționament mercantilist s-a răspîndit la noi în preajma lui 2000, cînd deopotrivă agenți de stat și privați din horeca au consimțit, aproape în unanimitate, la „rostogolirea” legendei lui Dracula. No more Țepeș, voievodul cel aspru-dar-drept, în comunicarea turistică: e plicticos și lipsit de relief. Mai oportun, mai vandabil și – culmea! – mai credibil e să o ardem misterios și exotic, complăcîndu-ne într-un mit globalizat, arhimediatizat, la care lucrează un Hollywood întreg (și mai mult decît atît).

Deoparte lăsînd ironiile, nu îi contrazic nici pe cei interesați de agregarea națională internă, nici pe cei preocupați de imaginea noastră în exterior. Grija lor pentru ie ca simbol național este un fenomen la fel de viu și de energetic ca moda de a te etala pe Facebook îmbrăcat(ă) în „blouse roumanine”. Așa o stare de alertă a conștiinței naționale nu-i de ici, de colo! Și cînd unei așa stări excepționale îi dedici o zi anume, cu toată solemnitatea ei, echivalența dintre ie și drapel transpare clar. „To wave the flag” (vînturarea drapelului) este formula metaforică pe care o folosește psihologul Michael Billig în cartea Banal Nationalism (Londra, 1995) pentru a desemna exacerbările ocazionale ale sentimentului național. De obicei, peste an, un steag atîrnă pe stîlpul lui. Treci pe lîngă el, îl vezi, dar nu faci caz. Dar la primul meci al Naționalei sau la prima sărbătoare oficială, îl vezi răsfirat și agitat, ceea ce îți comută o stare de patriotism, mai mult sau mai puțin protocolar (explică Billig).

Iaca așa și ia. Poți purta ie în mod firesc și „instinctiv”, ca țăranii de-a lungul veacurilor. Poți purta ie – și e mai degrabă cazul contemporaneității – ca pe o opțiune personală: o referință, o evocare sau un mesaj (un status).

Am o prietenă căreia îi stă foarte bine „în port”. Ăsta e stilul ei – rustic: și l-a descoperit și și-l cultivă cu naturalețe și șarm. Vara – ie sau cămeșoaie; iarna – cojocel și brîu, madama de la oraș „o arde etno” (cum tot ea se autopersiflează). Credeam că se va bucura de Ziua Iei, ca o trendsetteriță ce se află, credeam că va fi prima să-și pună „self-ia” ca profil de Facebook. Ei, aș: dimpotrivă. Sărbătoarea aceasta convențională și hipsterească a dezgustat-o: „Păi, uite și tu: toate fandositele își trag ii pe ele o dată pe an, majoritatea fără să știe ce poartă, ce reprezintă, fără să-și respecte vestmîntul, arborat pur conjunctural, ca un costum de carnaval”. Pentru „fandosite”, ia este un drapel. Pentru amica mea, ia este, în primul rînd, o țoală. O fi și un steag, unul al cochetăriei personale, al propriului fason (peste orice fashion), dar e un steag pe care nu-l fîlfîie în exces. Și nu în mod festivist-protocolar.

În momentul în care descoperi că împărtășim „ia noastră” cu alte cîteva zeci de neamuri și seminții, poți suferi o traumă. E ca și cum ai descoperi că tricolorul românesc e și al Ciadului, și al Andorrei, că imnul de stat al Albaniei e cîntecul patriotic care ți-a chinuit anii de școală, dar pe care ai ajuns să-l iubești azi cu gelozie și arțag. De ce? De ce a purta ie (sau a aparține unei comunități purtătoare de ie) a devenit o trăsătură a identității naționale? Cine e responsabil? Ceaușescu, cu a sa “Cîntare a României”? Sau reginele și principesele României care se afișau, pastoral și arcadic, în ii făloase, voievodale, definind astfel standardul de eleganță națională printr-un act de concesie față de cultura poporului? Nu cumva „self-ia” hipsterească e o imitatio contemporană a rusticismului princiar? Să te dai „Mîndra Chic”, să arborezi „la blouse roumaine” ca pe un panaș exclusivist, constituie în multe cazuri nu o adăpare din folclor, ci o inspirație aristocratică. Ai crescut de acum, nu mai ești o prințesucă Disney, ești o prințesucă Viscri.

Sau ești un hater/lover care basculează inconștient între resentiment și nostalgie față de național-comunismul de odinioară, tabuizînd tot felul de obiecte de artizanat. Ai văzut, de pildă, că ăia de la Almette ne batjocoresc donițele și hîrdaiele neamului, reproducîndu-le, mai mici și mai stlilizate, dintr-un carton plastifiat? Oroare sau ce?