Istoria acestui roman e aproape la fel de interesantă ca romanul însuși. Forster a pus punct manuscrisului în 1914, după ce a lucrat la el timp de un an. Maurice avea să fie publicat însă de-abia în 1971, după moartea autorului.
Acest roman despre homosexualitate, scris pe vremea cînd în Regatul Unit homosexualitatea era un delict aspru pedepsit de lege, i-a stîrnit nenumărate îndoieli lui Forster, care era la curent cu legislația. Romancierul știa că, dacă l-ar fi publicat, ar fi putut fi acuzat de incitare la relații sexuale interzise. Bănuia însă și că, dacă ar fi fost lăsat în pace, Maurice i-ar fi putut ruina reputația literară. Foarte discret în privința propriilor sale preferințe sale sexuale, Forster mărturisește undeva că nu publica Maurice fiindcă n-ar fi vrut ca mama sa să-și închipuie că fiul ei era homosexual. Căci după lectura romanului ar fi fost aproape imposibil să nu bănuiești, cel puțin, că autorul are aceleași înclinații secrete ca personajul care dă titlul romanului.
Asta în ciuda faptului că Forster încearcă din răsputeri să dea de înțeles cititorului că el, autorul, privește de la distanță tribulațiile protagonistului său. Se simte însă în roman, după primele cincizeci de pagini, scrise cu o vervă și cu o ironie sclipitoare, că romancierul se ferește tot mai mult să pară că și-ar cunoaște prea bine personajele. Pe măsură ce Maurice al său își dă seama că nu-l atrag femeile și descoperă, pe la 19 ani, că în prietenia lui pentru un coleg de la Cambridge se află și o crescîndă atracție sexuală, romancierul scrie tot mai pe ocolite despre trăirile personajului, cu perifraze în care te scufunzi, ca în nisipurile mișcătoare, înainte de a te prinde de ceea ce vrea să zică autorul în textul său.
Pînă la un punct, această strategie narativă e de înțeles, fiindcă inițial nici Maurice nu e dornic să-și descopere identitatea sexuală, care l-ar pune în contrazicere cu convingerile sale religioase – nu foarte puternice! – și cu mai ales condiția lui de tînăr burghez cumsecade și mediocru, lipsit de veleități care să-l nefericească. Forster scrie apoi despre personajul său că s-a străduit să-l construiască în așa fel încît Maurice să pară cu totul altfel decît el.
Scris ca un clasic roman de formare a unui tînăr, Maurice se transformă treptat în altceva, pe care, artistic, Forster nu-l mai stăpînește. De unde și o anumită lipsă de armonie dintre capitole, ca și cum povestea ar fi mai puternică decît putința autorului de a o stăpîni artistic, după canoanele romanului clasic.
Fără să-și dea seama, silit poate de personajele sale, dar și de propria lui implicare în poveștile lor, Forster trece de la romanul clasic, pe care-l stăpînește fără probleme, la romanul modernist, care pare mai mult sau mai puțin dizarmonic față de predecesorul său clasic. Drama de autor a lui Forster e că, după ce a scris Maurice, acest roman pe care l-a ținut la sertar toată viața, la fel cum a refuzat să-și facă publică homosexualitatea pînă cînd a murit, vine, cred, de acolo că Maurice l-a făcut treptat să nu mai poată scrie romane de factură clasică, ca și cum Forster, aidoma personajului său, ar fi descoperit că nu mai are ce spune în formula care-i adusese recunoașterea publică. Doar că, spre deosebire de Maurice, cel ce și-a acceptat, fericit, condiția sexuală ilicită, Forster n-a îndrăznit să devină un romancier modernist, după ce și-a dat seama că ceea ce știa el despre roman s-ar fi putut prăbuși din pricină că pătrunsese pe un teritoriu pe care-l credea interzis. Mai simplu spus, clasicistul romancier Forster, după ce a descoperit că pătrunsese fără să vrea într-un teritoriu artistic pe care nu-l cunoștea, a preferat să nu mai scrie decît să devină un explorator literar care și-ar fi putut dezamăgi mama și cititorii.
E.M. Forster, Maurice, traducere de Cornelia Marinescu, Editura Polirom, 2018.
