Dacă ne luăm după like-urile de pe FB, turcoaica Elif Shafak îl bate de la mare distanță la popularitate pe confratele ei Orhan Pamuk. Ea are peste un milion opt sute de mii de like-uri, în timp ce Pamuk, premiul Nobel pentru literatură, n-are decît vreo trei sute de mii. La vînzările de carte, în schimb, Pamuk rămîne campionul absolut al scriitorilor turci, cu 13 milioane de cărți vîndute, în peste șaizeci de țări. Elif Shafak e pe val de cîțiva ani, dar asta nu numai pentru romanele ei, ci și ca activistă a drepturilor omului și ca feministă cu scaun la cap. Una dintre frazele ei care au făcut carieră sună așa: „În Turcia bărbații scriu și femeile citesc; vreau ca treaba asta să se schimbe”. Shafak nu înghite regimul lui Erdogan și nici pe susținătorii lui care vor să le pună turcoaicelor vălul pe față, iar turcilor să le ia piuitul cu autoritarismul pumnului băgat în gură.
Știind ce face în ultimii ani scriitoarea, te-ai fi putut aștepta ca, în romanul ei cel mai recent, Shafak să ia la prefirat ce se întîmplă în Turcia de azi. Nici gînd. Ucenicul arhitectului e un ditamai romanul istoric despre vremurile lui Soliman Magnificul și despre arhitectul său, faimosul Mimar Sinan, acest Michelangelo al Semilunei. Turcii îl venerează pe Sinan arhitectul de cinci sute de ani pentru tot ce a rămas de pe urma lui: moschei mari, moschei mici, palate, școli, spitale, băi publice, depozite, apeducte, ridicate în tot imperiul, sub trei sultani. N-aș vrea să vă închipuiți de aici că Elif Shafak a scris vreo pioasă dare de seamă despre talentele de arhitect și de diriginte de șantier ale veneratului Sinan. Romanul e cît se poate de vioi, iar protagonistul nu e arhitectul, ci un indian aventuros și cam mitoman care ajunge în copilărie la Istanbul, ca însoțitor al unui pui de elefant alb destinat menajeriei sultanului. Sinan arhitectul îl ia sub aripa lui pe micul analfabet, încît Jahan are două servicii: e și dresorul elefantului, și discipolul arhitectului. Ca în romanele picarești, ucenicul trece prin multe și, îmboldit mereu de curiozitate, e martor la și mai multe. Cu ajutorul lui, Shafak își bagă și ea nasul peste tot. Așa că, dintr-una într-alta, romanul aventurilor și învățăturilor lui Jahan devine o frescă în toată puterea cuvîntului, în care însă Magnificul Soliman e un personaj secundar printre multe altele. Prin roman se perindă viziri, soldați, cărturari, tîrfe, bandiți, ambasadori, Michelangelo însuși, hangii, muftii, librari, ciumați, călăi, pelerini, într-un amestec pestriț pe care Shafak nu-l scapă nici o clipă de sub control, asta și fiindcă vrednica autoare nu lasă narațiunea să lîncezească.
După regulile verificate încă din vechime de povestitorii ambulanți, al căror ton Shafak îl împrumută cu umor, cînd și cînd, romanul se tot lărgește, de la un episod la altul, dar nu băltește nicăieri. Povestea merge viguros înainte, ca o uriașă expediție de cucerire, fără să se piardă în amănunte, dar cu o știință a detaliului în care scriitoarea pare să fi fost inspirată de rigoarea artei lui Mimar Sinan. Fiindcă deși pare scris dintr-o suflare, Ucenicul arhitectului – recunoaște autoarea – a trecut prin mai multe faze intermediare, cele în care o carte poate fi ratată dacă te lași la voia amănuntelor care nu se supun întregului. Or, frumusețea impunătoare a acestei cărți vine și de acolo că impetuoasa romancieră nu s-a lăsat doar la voia inspirației de moment, ci și-a chitit textul în așa fel încît să nu te trezești la lectură că apar crăpături în zidărie și că-ți pică acoperișul în cap.
Elif Shafak, Ucenicul arhitectului, traducere de Ada Tănasă, Editura Polirom, 2016.
72 de vizualizări
