Cum am mai scris diverse chestii despre persoana fizică Haruki Murakami și despre cărțile lui, trec aici direct la noua sa apariție editorială. Scris în timpul pandemiei, Orașul și zidurile sale incerte e un roman fantastic cap-coadă; un răspuns, dacă vreți, dat izolării din anii pandemiei, dar și o încercare de a conviețui cu moartea și cu tragediile provocate de ea printre supraviețuitori. Nu vă speriați, Murakami, căruia îi plac Truman Capote și Salinger, nu e scriitorul care să emită lozinci și să ofere rețete de supraviețuire în vremuri de restriște. În noul său roman, acest extraordinar de talentat japonez construiește o lume a sa, un oraș imaginar din care au dispărut epidemiile, unde în afară de oameni nu mai trăiesc decît inorogii și unde visele se păstrează o dată pentru totdeauna. Murakami inventează acum și un oraș japonez de provincie, echivalentul de pînă la un punct al orașului său imaginar. Aici, oamenii trăiesc și după moarte, nu toți, firește, la fel cum nu toți cei rămași în viață au darul de a-i vedea pe acești supraviețuitori fantomatici.
În orașul său imaginar, misterios și îndepărtat, înconjurat de un vechi zid cu proprietăți magice, lipsesc computerele și mașinile și, cum nimic nu e perfect, nici măcar orașele închipuirilor noastre, locuitorii orașului n-au umbră, și-au lăsat umbrele dincolo de zid și nu mai construiesc nimic. Localnicii repară la infinit casele existente, se îmbracă cu hainele rămase de la locuitorii orașului care au trăit înaintea lor și își procură hrana nu se știe de unde. Există niște meri în afara orașului, la care n-are acces decît portarul, un tip tăcut și cam posomorît. Orașul ăsta nu e chiar cetatea ideală. Aici te trezești fără să știi cum, mai exact așa pățește povestitorul care la 17 ani s-a îndrăgostit iremediabil de o colegă de liceu. Fata e cu un an mai mică decît el și ea e cea care îi vorbește despre acest oraș în care trăiește ea, cea reală, în timp ce el s-a îndrăgostit de umbra ei care se află alături de el.
Povestitorul nu ne spune unde anume în viața reală se află el și ea, la fel cum nici prietena lui nu știe să-i indice unde se află orașul în care ea, cea adevărată, e bibliotecară. Dar din cuvintele fetei pe care el și le notează, băiatul deduce cum arată harta orașului și o desenează cît poate de minuțios. Romanul conține trei povești, toate spuse de tînărul îndrăgostit din prima dintre ele, la vîrste și în locuri diferite. În toate trei, stilul e cît se poate de simplu, intriga e, în schimb, tot mai complicată, astfel că pe măsură ce avansează, ca să înțeleagă ce se întîmplă și să nu se încurce între cele două lumi, una în care umbrele capătă corp și existență de sine stătătoare, și cealaltă, unde oamenii reali își pierd umbra sau o lasă la intrare, ca el, naratorul nostru în povestea cea nouă se întoarce la punctul de plecare din prima sau dintr-a doua și simte nevoia să-și reidentifice personajele folosind cuvintele cu care le-a descris la început. În nici una dintre cele trei povești nu aflăm ce s-a întîmplat pînă la capăt cu personajele despre care istorisește el. Și asta nu pentru că povestitorul uită de ele, ci pentru că atîta știe el din povestea lor. Nu aflăm ce s-a întîmplat cu fata din prima poveste, umbra care e elevă de liceu și bibliotecară în carne și oase din orașul înconjurat cu un zid care-și schimbă forma și în care el îndeplinește importanta funcție de Cititor de vise. Nici ce s-a întîmplat cu tînăra de care se îndrăgostește povestitorul după ce ajunge și el bibliotecar într-un oraș de provincie din Japonia. În sfîrșit, el nu ne spune nimic despre adolescentul ciudat, cu însușiri miraculoase, care vrea să devină Cititor de vise în orașul îndepărtat, încît pentru asta spiritul său se mută în trupul povestitorului.
Nenumăratele complicații care apar în carte sînt relatate cît se poate de logic și de realist de povestitorul din Orașul și zidurile sale incerte. Ce rost au toate astea? poate vă întrebați. Murakami nu ne spune, însă undeva, în cea de-a doua poveste, povestitorul său devenit bibliotecar primește explicații din partea tinerei sale iubite despre cum stau lucrurile în romanul lui Márquez, Dragoste în vremea holerei. Anume că „În poveștile lui se amestecă realul cu irealul și viața cu moartea într-un mod foarte firesc, de parcă ar fi la ordinea zilei. (…) Din perspectiva criticii literare e «realism magic», dar pentru García Márquez, personal, era realism pur. În lumea în care trăia el realul și irealul se amestecau în mod curent, iar el a descris, practic, ce vedea“. Asta să i se fi întîmplat și lui Murakami cînd era izolat, în vremea pandemiei? Să fi avut japonezul o revelație care l-a împins și pe el să amestece realul și irealul în cartea sa? Poate, deși a scris prima parte a romanului cu mult înainte. Oricum, ceea ce i-a ieșit e cu desăvîrșire memorabil.
Haruki Murakami, Orașul și zidurile sale incerte, traducere de Andreea Sion, Editura Polirom, 2024.
