La noi, de cînd cu Adrian Năstase, intri în pușcărie om politic și ieși de acolo scriitor. Pe vremuri, cel puțin în anumite cazuri, intrai scriitor și la ieșire te făceai om politic. Asta dacă nu te scoteau din pîrnaie, ca scriitor, avocații cu relații politice sau scriitorii care ajunseseră politicieni în libertate și te făceau scăpat din solidaritate de breaslă.
Mircea Anghelescu a scris o carte despre scriitorii români care au făcut pușcărie*. Ce-au scris, de au ajuns acolo, cum li s-a părut șederea la mititica și ce-au făcut la ieșire, să-și apere imaginea. Cartea include experiențele scriitorilor care au făcut pușcărie pe vremea regimurilor burgheze. Fiindcă, spre deosebire de scriitorii care au ajuns în închisoare în timpul comunismului, pe cei dintîi nu-i împiedica nimeni să scrie și să vorbească despre ce li s-a întîmplat prin închisorile patriei. Ceea ce Slavici, Arghezi, Geo Bogza și Zaharia Stancu au și făcut. N-au fost singurii. Acești clasici au avut precursori care ar fi meritat fiecare măcar cîteva pagini. Ce cusur avea pamfletarul antidinastic Orășanu, cel care, după cîte un text pe care îl publica împotriva regelui Carol I, își pregătea perna ca să nu doarmă pe tare la închisoare? Sau, înainte de revoluția de la pașopt, boiernașii disidenți, care mai scriau sau mai ziceau cîte ceva împotriva lui vodă, de erau trimiși cu domiciliu obligatoriu pe la mănăstiri, cam ca Andrei Pleșu la Tescani? Nu-i mai pun la socoteală pe scriitorii pașoptiști care au fugit din țară după ce-a picat revoluția. Toți erau cel puțin candidați la pușcărie, dacă ar fi rămas pe la casele lor. Să nu-i cerem însă autorului ce n-a avut de gînd să scrie. Pentru ceea ce a vrut și a putut deocamdată să reconstituie, lui Mircea Anghelescu i-a ieșit o carte, și respectabilă, și remarcabilă și care mie mi-a plăcut la lectură. Dar dacă tot am intrat în povestea asta, aș vrea să citesc și o carte, la fel de bine scrisă și de documentată, despre închisorile scriitorilor români din timpul comunismului. Știu că cer aproape imposibilul. Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau, mai tinerii pe atunci, Dinu Pillat, Constantin Noica, Petre Țuțea, dacă au scris memorii despre viața lor din închisoare, nu le știe nimeni. Cît au povestit, în particular, unuia sau altuia, iar nu știm. Totuși, pornind măcar de la memoriile apărute după 1990 și de la istorisirile orale ale celor care i-au cunoscut pe scriitorii pe care patria comunistă i-a costumat în zeghe și i-a băgat la izolator ca pe cei mai mari dușmani ai săi, s-ar putea găsi cineva care să reconstituie, cu răbdare, poarta cea mai neagră prin care au trecut scriitorii români băgați în închisoare.
