În serile mișto de vară, când echipa de fotbal a României își bate joc, tradițional, de tricolor, de ideea de fotbal și de suporteri, ai încerca să mai stai afară, să atârni pe lângă o bere care se sleiește uitată într-un colț de masă. Și nu poți, pentru că nu intră, cum zic profesioniștii genului. Și te iluzionezi că tu, oricum, ții cu Franța, Îți strigi în minte, rumegând amărăciunea unui egal cu Elveția, “Allez les Bleus”. Dar nici asta nu intră, cum nu i-au intrat nici șuturile lui Alibec sau cum n-a intrat Sânmărtean. Zile de tot rahatul, în care simți, știi că ai nevoie de o minune.
Se întunecă rapid și trist. E încă o altă zi irosită în care te-ai lăsat luat peste picior. Și, brusc, minunea se întâmplă. Se aude, mai întâi. Și apoi se vede. Minunea are chipul lui Marinică? Nu, sigur că nu. Dar Marinică are rolul lui, discret, dar important. Și el participă, își face treaba și e o rotiță care face lucrurile să se miște. E acolo și e bine.
Minunea, de data asta, are multe chipuri. Ale celor care, încet-încet, te înconjoară, te împresoară chiar, te înghesuie și ți-ar lua scaunul. Dar e bine, e un semn bun. E cel mai aglomerat moment din existența recentă a locului în care te afli și nu poți decât să te bucuri. Înseamnă că ceva bun se întâmplă. Că cineva face ceva bine.
Și te prinzi ce, printre altele: minunea are și o voce. Aia se aude. O voce caldă, ușor rârâită, acaparatoare, afrodiziacă. O știți. E imposibil să n-o știți. E pe aproape 50 de albume, s-a auzit în spectacole de teatru, e o voce care a făcut istorie în muzica românească. Și va mai face. Se spune că vocea sau acordurile se revarsă din difuzoare. Locuri comune folosite din plin de oameni care și-au făcut din scrisul despre muzică o meserie. Dar nu e meseria mea, așa că eu voi spune că vocea asta coboară domol din difuzoare, ca o ploaie caldă. De vară, desigur. Genul ăla de ploaie în care vrei să te plimbi, să te scalzi, să te pierzi abandonat plăcerii. Genul ăla de ploaie pe care o iubești. Pe care, fie că stai sau nu stai în mansarde, n-o poți numi infernală.
În jurul tău lumea prinde curaj și îngână versurile. Vocea aia mișto se retrage discret și îi lasă pe ceilalți să fie, pentru câte o clipă, părtași, complici, participanți. Ești uimit. N-o face decât foarte rar. Atât de rar, încât nu-ți amintești să fi prins live chestia asta. Dar o face acum, asta contează. Enorm.
Un nesimțit se agită aiurea și deranjează. Eu sunt ăla. Dar mi-o iau peste nasul ridicat prea sus și mă liniștesc. Ce bine că sunt. În jurul tău oameni buni atunci când tu ești slab. E-o mirare că sunt.
Și râzi. Și plângi. Și e bine. Și trăiești. Și lumea trăiește în jurul tău. Acolo, lângă tine. E o seară de iunie care s-a transformat în ceva mișto. Până în decembre mai e și, deocamdată, nu-ți mai faci griji că va trebui să stai să te uiți cum ninge. Poate nu va mai ninge. Poate n-o să-ți fie frig, poate că, totuși, e bine.
Și te lași atras, implicat, fermecat. Până la urmă, asta înseamnă muzică bună, asta înseamnă oameni buni, care fac lucrurile cu pasiune.
Se termină. N-ai fi vrut. Deloc n-ai fi vrut. Dar și vrăjile au termenul lor de valabilitate.Nu expiră, dar se termină. Până și Gandalf mai obosește, știți. Mai vrei. Vei mai avea parte.
Mai treceți pe la noi, domnule Alifantis. Chapeau.
https://www.youtube.com/watch?v=Tto5klyvUxk
