De multe ori am impresia că prezentările care apar pe coperta a patra a cărților pe care le citesc sînt scrise după o răsfoire amabilă. Acum, de pildă, după ce-am citit frazele de la coada acestui roman am crezut că autoarea lui e vreuna dintre femeile chinuite de slujba lor greșit aleasă. Asta se întîmplă des și pe la noi, nu numai în Japonia. De unde și succesul cărților cu sfaturi de urmat la serviciu. De fapt, titlul, Nicio slujbă nu-i ușoară, într-acolo trimite, însă cu ironie. O ironie de care te prinzi cu întîrziere.
Tipa care-și povestește experiențele de angajată cu contract pe durată determinată – nu-și spune numele! –, ce poate fi reînnoit în funcție de performanțele ei, schimbă mai multe slujbe, în căutarea uneia care să n-o solicite prea mult. Fiecare capitol consemnează cîte unul dintre aceste avataruri, cu exces de amănunte, ceea ce te poate irita, dar cu un umor sec care mai îndulcește pilula. Spre, poate, dezamăgirea unora dintre cititori, angajata din Nicio slujbă… nu e chiulangioaică, nici leneșă, nici încurcă-lume și n-are nici măcar obiceiul de a-și forfeca șefii cu ceilalți colegi în pauza de masă. Din contra, e cît se poate de harnică, perfecționistă pînă la pedanterie și atît de disciplinată, încît șefii înșiși trebuie să-i spună s-o lase mai moale, ca să nu se obosească mai mult decît e cazul nici ea, nici ei. Și, să nu uit, angajata noastră nu-și capătă slujbele pe pile. Se duce la Forțele de Muncă la fel ca orice persoană lipsită de acest neprețuit suport. Acolo însă are de-a face cu devotata doamnă Masakado care nu-i pune sastisită în față o listă cu job-uri, ci chiar vrea s-o ajute să-și găsească un serviciu care să i se potrivească. (Poate că așa o fi în Japonia.) Preocupată de soarta tipei, doamna Masakado îi dă sfaturi și o înțelege atunci cînd după numai cîteva luni de muncă, cît a ține un asemenea contract, se trezește din nou cu ea în birou, în căutare de altceva.
Fiecare dintre capitolele cărții conține o poveste cu cap și coadă, așa că, odată ajuns la sfîrșitul unuia dintre ele, cititorul nu se întreabă încotro se îndreaptă firul narațiunii, ca în romanele obișnuite, ci doar ce nou serviciu își va alege năzuroasa solicitantă. Schimbările sînt radicale, astfel că femeia nu se poate plînge că trebuie să facă același lucru în mai multe locuri. Primul capitol e un mic thriller cu întorsături detectivistice. Aici, da, tipa are motive să-și spună că a nimerit într-un loc de muncă de o monotonie dătătoare de dureri de cap. E pusă să supravegheze un scriitor bănuit că se ocupă de contrabandă, în casa căruia au fost montate camere de luat vederi, fără sunet, care-l spionează. Programul scriitorului care, cînd nu-și face meseria, ascultă și colecționează DVD-uri sau se uită la televizor ori moțăie, dacă nu doarme de-a binelea, o exasperează pe tipă. O ține lipită de scaun cu orele, timp în care vede și ce scrie obiectul supravegherii ei, iar nefericita trebuie să noteze tot ce face el și cine-i intră în casă. De aici, într-un capitol ce bate în fantastic, femeia ajunge la o agenție care face publicitate în tramvaiele de pe o anumită linie din Tokyo. Urmează o firmă producătoare de biscuiți care au pe spatele ambalajului cîte o mică poveste. Ea trebuie să scrie poveștile astea. Apoi lucrează o vreme în aer liber. Lipește afișele emise de o firmă cu un singur angajat, directorul, care se îndeletnicește cu binele ecologic al locuitorilor orașului. În ultimul capitol, tipa explorează o imensă grădină botanică bîntuită pare-se de o fantomă, amestec de livadă cu diverse soiuri de pomi și de pădure sălbatică în care vizitatorii se mai rătăcesc. Pe urmele neobositei femei, îți dai seama că Nicio slujbă… e de fapt o satiră agreabilă a căutării locului de muncă ideal, la care n-ai nici o șansă să ajungi vreodată, deși merită să încerci: mai cunoști lume.
Kikuko Tsumura, Nicio slujbă nu-i ușoară, traducere și note de Magdalena Ciubăncan, Editura Polirom, 2024.
1.150 de vizualizări
