Nimic special – cel puțin la prima vedere – în povestirile Ancăi Vieru. Felii din viața cotidiană decupate simplu, într-un stil direct, fără înflorituri. Scrise cel mai adesea la persoana întîi, la diferențe mari de timp și, aproape toate, din perspectiva unor persoane cît se poate de obișnuite, povestirile ei au rafinamentul artistic al picturii naive și un ce inefabil care răzbate din subtext – povestea nespusă din povestea spusă. Sau, cum zic comentatorii cu preocupări nautic-literare, partea nevăzută a aisbergului.
Prima povestire a volumului, care cuprinde arta poetică a autoarei, îți dă și oarece sugestii de lectură: „Chipurile văzute prin geam au ceva inefabil, spunea mereu tata. Cînd eram copil, nu știam ce înseamnă cuvîntul ăsta, m-am uitat într-o zi în dicționar la biblioteca de la școală și am rămas dezamăgită. Inefabil: care nu poate fi exprimat în cuvinte. Eu crezusem că se referă la frumusețe. L-am întrebat acasă și mi-a zis: chiar de frumusețe e vorba: o să-ți dai seama cînd o să crești“. Povestirea curge după capriciile memoriei, astfel că de la o călătorie cu trenul te trezești în paranteza unei întîmplări din copilărie și apoi din nou în tren, cu un final în care revin versurile unui cîntec de Jim Morrison (Porți, uși, ferestre).
Același ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte duce altă povestire la limita fantasticului, prin acumularea unor detalii ciudate pe care povestitorul, de această dată un scriitor, nu și le poate explica, în timp ce caută împreună cu o autostopistă bătrînă sanatoriul în care trăiește femeia. Indicațiile imprecise ale bătrînei transformă căutarea într-o operațiune laborioasă, din aproape în aproape. Dar atunci cînd cei doi găsesc în sfîrșit sanatoriul, se întîmplă ceva neprevăzut, care face cuvintele inutile (Prea devreme).
Altundeva, inefabilul apare în timpul unei vizite, mamă și fiică, la o bătrînă mătușă capricioasă, care a adunat în apartament, de-a lungul timpului, o mulțime de obiecte care par inutile. Lucrurile astea însă conțin, fiecare în parte, o poveste, încît înlocuirea unui nasture pierdut devine prilej de întoarcere la poveștile nasturilor pe care mătușa i-a tot adunat. Iar nepoata, pe care aceste vizite o plictisesc, după ce mătușa îi face confidențe, simte dorința de a-i răspunde cu aceeași monedă la următoarea vizită (Souvenir). Povestirile scurte îi reușesc admirabil Ancăi Vieru. Textele lungi de cîteva zeci de pagini sînt inegale. Unul, Gonflabil, pare un proiect de microroman psihologic pe care prozatoarea îl reduce la o povestire, urmînd doar una dintre liniile pe care le deschide în primele pagini. Un roman condensat e Despre dragoste numai de bine, cronica unei căsnicii în care bărbatul mult mai în vîrstă e cel ce deține puterea și o exercită fără multe explicații pînă cînd raporturile dintre cei doi se schimbă și autoritatea trece de partea femeii, care nu prea știe cum să-și intre în rol. Aici, A.V. strălucește prin finețea analizei psihologice și prin excelenta filare a unei interdicții misterioase – bărbatului nu-i plac fotografiile în general, dar mai ales nu suportă pozele în care apare ea!
Fără poză de profil, volum cu care Anca Vieru se întoarce la proza scurtă după un bun roman, confirmă cu brio vocația de povestitor a autoarei, dar e și o explorare a punctelor pînă acum albe de pe teritoriul ei tematic.
Anca Vieru, Fără poză de profil, Editura Polirom, 2022.
