Ce ne mai iubim torționarii

Osanale, ode, limbi lipite de catafalc. “Eroul” din 1989 s-a stins. Un mare român, un patriot, un om care a vrut binele țărișoarei, dar nu a fost lăsat să-l facă, nu mai e printre noi. Să plângem, să ne întristăm. Suntem mai săraci, de câteva zile, cu o valoare incontestabilă, un om fără de care eram și azi sub jugul dictaturii, o ființă superioară pe care agenții puterilor străine au vrut să o îngenuncheze și să o umilească. Iulian Vlad, generalul providențial care nu a înecat România în sânge, a decedat.

De fapt, dacă e să fim corecți,

generalul de Securitate Iulian Vlad s-a dus să facă represiune și poliție politică printre îngerii căzuți.

După deșănțatele onoruri acordate bicisnicului turnător Mircea Ionescu Quintus, asistăm acum la o avalanșă de regrete eterne adăugate pe jerbele și coroanele ce însoțesc cortegiul funerar al ultimului șef al Securității lui Ceaușescu.

Zici, cumva, că s-a prăpădit însuși Hasan Ibn Sabbah, Bătrânul din Munte, iar feddayinii din secta hașașimilor i se detonează pe mormânt. De fapt, hei, chiar așa se și întâmplă. Ultimul calif al Securității este, zilele astea, stropit cu lacrimi de către fideli și ignoranți. Din aceste lacrimi, pe mormântul său vor crește cu viteză florile nepăsării față de adevăr, ale mistificării, ale preamăririi criminalilor în dauna respectării victimelor.

Iulian Vlad și-a început

drumul alături de valorile totalitarismului comunisto-securist la vârsta de 16 ani. Nu poți spune despre un om care a ales, atunci, să se alăture unui partid care epura tot ce-i stătea împotrivă că a devenit, odată cu vârsta, un înțelept democrat. Iulian Vlad și-a pus toată viața în slujba sinistrului partid comunist și a Securității, fără să aibă vreo clipă intenția de a schimba lucrurile în bine. Dacă în 1989 a contribuit, cumva, la căderea regimului prin inacțiune, nu e neapărat dovada patriotismului său, ci a vicleniei politice a unui om care a simțit încotro se mișcă lucrurile și a jucat, cumva, la două capete, asigurându-și pielea în caz că debarcarea Ceaușeștilor reușea, dar și în caz că aceasta eșua. De ce este el patriot? De ce se considera chiar el și de ce este considerat de alții un erou? Greu de spus.

Ni se povestește azi că știa multe despre ceea ce s-a întâmplat în 1989. Serios? Și, atunci, de ce nu le-a povestit public? N-avea nimic de pierdut. A scris niște memorii inconsistente, din care, desigur, ieșea el bine, și a dat niște interviuri plate despre ceea ce făcea, din când în când, Ceaușescu. Fără dovezi, fără documente. Cam ca Pacepa, care a început să delireze în Orizonturi roșii și a dus delirul la apogeu în Moștenirea Kremlinului.

Băieții ăștia, ajunși la anaghie, atât aveau de spus ulterior trădării: că Ceaușescu era un om rău, iar Ceaușeasca era diabolică. Căpitanii Evidență ajunși, din greșeală, generali și șefi ai Securității în varii momente.

Dar să recapitulăm câteva

dintre faptele de arme ale patriotului Iulian Vlad. De partea bună a torței să punem, așadar, românismul, patriotsimul, sacrificiul de sine al celui care a ținut Securitatea în cazărmi și n-a lăsat-o să tragă în populație în decembire 1989. De parcă miile de civili care mișunau atunci cu AKM-ul atârnat la piept și răspândeau panică, zvonuri și zăpăceală pe străzile țării nu tot securiști ar fi fost. De parcă Securitatea ar fi fost doar tipii ăia în uniformă, majoritatea militari în termen. Nu-i așa că unora le părem foarte-foarte proști?

În partea cealaltă, însă, să luăm mostre mai dure din existența real documentată a securistului Vlad Iulian.

În 1985, Iulian Vlad

a fost cel care a ordonat arestarea lui Gheorghe Ursu sub un pretext de drept comun, pentru deținere ilegală de valută. În perioada în care se pretinde că deja Securitatea era mai deschisă spre Glasnosti și Perestroika decât Partidul, Vlad ordona arestarea unui om a cărui unică vină era că ținea un jurnal în care-și exprima nemulțumirile legate de regim. Gheorghe Ursu a murit în închisoare, torturat crunt.

SRI ține încă la secret dosare din acea perioadă, din motive ce ne rămân necunoscute. SRI-ul lui Coldea, al predecesorilor săi și, poate, și cel al succesorilor. Așa că susținătorilor lui Iulian Vlad le vine ușor să spună că nimic din toate astea nu e adevărat. Desecretizați, securiștilor, toate dosarele și discutăm după aia. Memoriile unui securist nu sunt documente cu valoare istorică sau judiciară reală.

Iulian Vlad a devenit

șef deplin al Securității în 1987. În noiembrie 1987, pe 14, la Brașov a început o revoltă fără precedent în românescul deceniu 9 al secolului trecut. Nu elitele, nu intelectualii fini, unii dintre ei subsidiați de Securitate (urma să aflăm mai târziu) s-au revoltat, ci muncitorii de la “Steagul Roșu”. De la ei a pornit și s-a extins ulterior.

Iar Securitatea, condusă de Iulian Vlad, a reacționat rapid și dur. Filaj, bătăi, tortură. Asta fac patrioții, cei care luptă pentru popor: dau ordin ca doleanțele poporului însuși să fie înecate în propriul sânge al aceluiași popor.

„[…] din cuprinsul Notei de constatare

15. S/DI/13799 din 15.12.2008, şi a înscrisurilor ataşate acesteia s-a stabilit că, pârâtul [Iulian Vlad] având gradul de general locotenent, secretar de stat în cadrul Direcţiei Securităţii Statului (1977, 1981), general-locotenent (1983) şi general-colonel (1988), adjunct al Ministrului de Interne (1983, 1988), a dispus urmărirea mai multor persoane pentru prevenirea acestora de la activitatea ostilă orânduirii socialiste, precum şi pentru sancţionarea unor scriitori care publicaseră lucrări apreciate ca fiind în contradicţie cu ideologia colonistă [comunistă]. De asemenea, în aceeaşi calitate, pârâtul a dispus măsuri de supraveghere informativă şi monitorizare a transmisiunilor de televiziune, cercetări informative a dizidenţilor din anii 1980. […] Măsurile informative dispune [dispuse] împotriva scriitorului I.C., sancţionarea celor care publicaseră volumul de poezii pentru copii al A.B., şi retragerea de pe piaţă a acestor lucrări literale, aprobarea cercetării informative a unui cunoscut disident din anii 1980, supravegherea informativă şi monitorizarea transmisiilor de televiziune neputându-se constitui măsuri represive având ca ţintă opiniile sau activităţile politice ale vreunei persoane, ci exclusiv îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către ofiţerii din subordine. […] Din nota de măsuri privind pe scriitorul…, semnată olograf de către pârât reiese că în calitatea acestuia a dispus urmăriri informative a acestei persoane care s-ar fi angrenat în acţiuni ostile la adresa României Socialiste prin acordarea unor interviuri postului de radio Europa Liberă, pârâtul dispune adoptarea unor măsuri represive şi de natură să îngrădească dreptul acestei persoane la libera circulaţie şi la libertatea de opinie, având ca scop întreruperea activităţii acestei persoane şi, în subsidiar, compromiterea acesteia.”

Aceasta este parte

din sentinţa civilă nr. 150 din 12.01.2010 a Curții de Apel București privindu-l pe Iulian Vlad. Numărați dumneavoastră de câte ori apare cuvântul “represiv”. Or, se știe, represiunea este mama democrației, a patriotismului, a românismului.

Hai, băi, mai luați o pauză, că e deja prea mult.

Dacă vreți, închinați-vă voi la securiști, torționari și criminali. O mare parte dintre noi, ceilalți, preferăm să nu frecventăm astfel de biserici.