Aștept fiecare carte a lui Ian McEwan cu o încredere pe care pînă acum romancierul nu mi-a înșelat-o. Scrie bine, dar sînt sute de mii de autori care scriu bine, ceea ce nu-i împiedică să mai nimerească pe alături cu cărțile. Știe să construiască povești convingătoare, însă și aici competiția e cît se poate de numeroasă. Are umor, spirit de observație, se pricepe să-și construiască personajele în așa fel încît să nu se repete. Ceea ce însă te îndeamnă să crezi, chiar și în avans, că firma lui e demnă de toată încrederea rămîne pînă la urmă acel „nu știu ce” care face, dintr-un scriitor profesionist de succes, un autor de primă mînă. Așa că încrederea cu care-i aștept cărțile mă face din ce în ce mai pretențios cu el. N-ajunge să fie un la fel de bun McEwan, ci și un alt McEwan.
În primele pagini din Coajă de nucă, mi-a plăcut truculența scoțianului, dar mai ales faptul că nu dă nici măcar o para pe una dintre marile convenții ale romanului. Aceea ca personajul care povestește să fie „creditabil”. Adică ficțiune să fie, dar nu abuza de îngăduința cititorului, care vrea să-ți poată pipăi personajele în imaginația lui și să strige „Este!” despre fiecare în parte.
Cititorul deprins cu regula asta, pe care au bătut-o în cuie romancierii moderniști ai secolului 20, cu autenticismele lor, s-ar putea să-i scoată ochii lui McEwan că spune o poveste imposibilă și să-i dea nota 2 la verosimilitate. Nu se poate, domnu’, oricît ai fi matale de postmodern, ca un copil nenăscut, chiar dacă nu mai are mult pînă atunci, să-mi spună mie ce se întîmplă în lume! Dacă scriai un roman fantastic, mai treacă-meargă, dar să vii cu o poveste realistă relatată de cineva care plutește în lichidul amniotic din burta mamei sale, asta e prea de tot!
Știind la ce să se aștepte, McEwan îți răspunde prin gura micului său personaj fără nume că a aflat mult mai multe despre lume decît ți-ai putea imagina. Iar cititorii care sînt la curent cu disputele psihologilor despre amintirile cu care copiii vin în lume vor recunoaște că romancierul nu fantazează prea tare. Dar și dacă ar fantaza, cu ce mă împiedică asta să nu-l cred?
Ca să se blindeze literar față de neîncrezători, dar și ca să le dea cu tifla, McEwan citează din Shapespeare în motto-ul romanului său. Mai precis, din Hamlet, pentru a-i aduce cu picioarele pe pămîntul literaturii. Dar și de multe ori pe parcursul romanului. Căci dacă nu crezi că prințul s-a întîlnit pe scenă cu fantoma tatălui său, de pomană aștepți să afli ce s-a mai întîmplat după aceea, în tragedia lui Hamlet.
Spre deosebire de alți scriitori care devin treptat prizonierii ficțiunilor pe care le produc, McEwan a rămas și un om obișnuit care își pune aceleași întrebări ca un ins oarecare. Ce-ar fi, să zicem, dacă la o întîlnire cu cititorii sau undeva într-o mulțime întîmplătoare ar fi împușcat de un atentator care nu vrea să omoare pe cineva anume, ci oameni oarecare? Asta n-ar însemna decît că, la o adică, nu mai are importanță cine ești ca victimă, ci ceea ce ajungi să fii pentru ceilalți. Însă în afară de ceea ce trăiești din întîmplare, există ceva care te poate deosebi de ceilalți și care poate face din tine un Hamlet, chiar înainte de a te naște. Sau poate că nu. Fiindcă nu ești mai puțin important în viață decît oricine altcineva, indiferent de coaja de nucă din care ieși în lume.
P.S. Impecabilă, traducerea lui Dan Croitoru!
Ian McEwan, Coajă de nucă, traducere și note de Dan Croitoru, Editura Polirom, 2016.
