Ce s-a mai schimbat din 1984 încoace

Dacă mai țineți minte, în 1984, romanul lui George Orwell, există o tipă, Julia, cu care se încurcă Winston Smith, personajul principal. Sandra Newman a scris un roman în care Julia devine no. 1, iar Smith, unul dintre mulții bărbați cu care face ea crimsex, ceea ce în neolimba vorbită în Oceania înseamnă relații sexuale interzise de Fratele mai Mare. De fapt, Sandra Newman reia toate personajele din 1984, lozincile care-l slăvesc pe Fratele mai Mare (aș fi preferat ca traducătoarea să fi folosit cunoscutul „Big Brother”), cuvintele din neolimbă, ba chiar și mici fragmente din romanul lui Orwell, încît cine citește acest comentariu s-o fi întrebînd în ce constă contribuția ei, în afară de faptul că mută acțiunea din anul 1984 într-un viitor în care a avut loc un război atomic care a lăsat Londra în Ruine.

Cineva de la Publishers Weekly, citat pe coperta a patra a traducerii, susține că Julia e „O repovestire, provocatoare, în cheie feministă” a romanului lui Orwell. Mă tem că pentru doar atît nu s-ar obosi nici feministele să citească romanul Sandrei Newman. În Julia însă avem de-a face, pînă la un punct, cu străvechea strategie narativă chinezească în care aceleași întîmplări (cele din 1984) sînt povestite din două puncte de vedere diferite. Cel de-al doilea se află în Julia, romanul unei femei într-un totalitarism care aproape că atinge perfecțiunea. Cum se descurcă însă cititorul care n-a citit romanul lui Orwell? Se descurcă, dar nu știe ce pierde la capitolul plăceri ale intertextualității.

Înainte de a-l cunoaște pe Winston Smith, cel mai bine plasat decît ea în ierarhie,  Julia din romanul Sandrei Newman, ochi lunecoși, inimă zburdalnică, are un bogat palmares de crimsexe, cu tipi oarecare. La senzațiile aferente acțiunii propriu-zise se adaugă frica de a fi prinsă – de aceea Julia preferă să se culce pe cîmp cu partenerii ei de ocazie, departe de tele-ecranele prin care ochiștii supraveghează tot ce mișcă în oraș. Umorul negru care te îngheață din 1984, aici are o temperatură mai suportabilă. Julia știe să-i păcălească pe supraveghetorii de la distanță, pe care-i bănuiește că se autosatisfac (operațiune interzisă și ea!) în timp ce o spionează cînd se dezbracă. Sistemul are hibe, descoperă inteligenta lucrătoare în Ministerul Adevărului, care în relațiile unu la unu cu cei puternici știe că întotdeauna cuvîntul ei va cădea pe locul doi, așa că a pus la punct o rețea a șantajului de care se folosește atunci cînd se simte în primejdie.

În distopiile clasice, autorii nu pierd vremea cu nuanțe, lucrează în alb și negru. În Julia, Sandra Newman se abate de la rețetă: explorează cu umor și cenușiul; Julia știe să profite de slăbiciunile adversarilor, așa că atunci cînd nu vrea să se ducă acasă la unul dintre șefii cei mari din Partidul Interior, se folosește de ambițiile șefei sale directe, o urîțenie arivistă care merge în locul ei, sperînd să intre în grațiile marelui O’Brien.

Dacă citești romanul ca să vezi cît și cum se abate Julia de la povestea din 1984, remarci imediat că Winston Smith al Sandrei Newman are slăbiciuni care-i lipsesc lui Winston din romanul lui Orwell, în timp ce Julia de aici stă tot mai bine pe picioarele ei. Într-o lume a manipulării, Julia devine și ea expertă în această operațiune, pe care i-o aplică și iubitului ei cel bine dotat fizic, dar mai slab la tăria de caracter decît ea. Inevitabil, romanul Sandrei Newman schimbă povestea din 1984, ba chiar devotata discipolă a lui Orwell își îngăduie să-și parodieze maestrul și să se despartă în final de viziunea lui pesimistă, schimbîndu-i ideea că nu mai e nimic de făcut cu… o să vedeți ce, dacă citiți cartea.

Sandra Newman, Julia, traducere de Ioana Filat, Editura Polirom, 2024.