“Apreciem foarte mult schimbările în bine produse în legislația fiscală a țării. Prin urmare, pentru că noul guvern a înțeles să nu mai taxeze excesiv munca, de azi înainte salariile se vor mări corespunzător cu reducerile fiscale care rezultă din introducerea cotei unice de impozitare a tuturor veniturilor de doar 16%.”
N-a deschis nimeni șampania în mansarda creației, pentru că, de fapt, acesta era doar un e-mail fără corespondență în realitate. Salariile creșteau bla-bla doar în e-mail-ul cu pricina și, oarecum, pe cartea de muncă. Asta însemna numai că o parte din banii câștigați veneau la alb din zona gri. Dar salariul, în sine, nu creștea. Banii negociați la începutul anului erau aceiași. Dar cu câteva procente mai impuși impozitării directe.
Multinaționalele nu sunt
singurele care practică, au practicat sau vor practica forme diverse de optimizare fiscală. Iar multinaționalele din publicitate care activează în România nu sunt, cu adevărat, relevante. Vorbim, în cele din urmă, despre doar câteva firme care au – sau au avut în perioada lor de glorie – mai mult de 50 de angajați. Firmele autohtone care vehiculează sume mari au cam același model de a ocoli impozitarea muncii.
Mici sau mari, străine la bază sau autohtone 100%, activând aici în baza unei francize sau direct, prin deschiderea unor birouri controlate integral de către corporația-mamă, companiile din publicitatea românească sunt și nu sunt profitabile, dau și nu dau salarii mari, respectă și nu prea respectă legile românești. Uneori respectă legislația în formă, alteori în spirit, uneori în nici una dintre variante, niciodată în amândouă.
Cunosc mai bine
cum funcționează multinaționalele din advertising-ul românesc pentru că, timp de șase ani, am lucrat în trei dintre acestea. Nu am nimic rău de spus despre vreuna dintre ele, nu am războaie de purtat cu foștii mei angajatori din domeniu, dar știu ceva mai bine decât politicienii cum funcționează o astfel de companie și pot vedea, cel mai probabil, care sunt exagerările și care sunt adevărurile atunci când vine vorba despre exploatarea omului estic de către omul vestic. Am ales să lucrez în publicitate atunci când nu mai voiam, din varii motive, să lucrez în presă și am încercat să nu amestec lucrurile. E drept, nu m-am putut ține departe de presă decât un an, așa că asta a fost perioada mea de pauză. Dar, măcar, câtă vreme am lucrat în publicitate n-am scris decât o rubrică săptămânală despre presă. Oarecum din afara fenomenului, mai relaxat și complet detașat. În aceeași perioadă, un om care lucra în presă (am aflat ulterior că, totuși, mai presta și mici campanii de PR, pe persoană fizică) scria în aceeași publicație o rubrică săptămânală despre advertising. În fine, partea asta din text ar fi trebuit să fie scrisă mic, eventual cu corp 6, în josul paginii 🙂 E un soi de disclaimer.
Publicitatea e lumea
aia plină de strălucire care atrage tinerii. Mulți ar vrea să lucreze în publicitate pentru că știu ei că acolo se câștigă bine, iar programul este lejer, ținuta nu este obligatorie și, din când în când, ori se fumează lucruri bune, ori se trage pe nas, ori se bagă direct în venă. Cel puțin așa se vorbește. Realitatea e, totuși, complet diferită. De câștigat bine câștigă puțină lume, în România, cu excepția vârfurilor și a proprietarilor de companii media. De tras pe nas, de fumat sau băgat în venă se ocupă fiecare individual, după cum îl duce capul, dar în nici un caz practicile astea nu fac parte din manualul corporate și nici nu sunt, de cele mai multe ori, tolerate. În România. Aia cu ținuta e valabilă, e drept, dar numai atunci când lucrezi în departamentul de creație. Altfel, ca să pui și tu un tricou mai ușchit pe tine, să vii la birou în sandale sau să-ți lași freza în devălmășie e nevoie de casual Friday.
Sunt bani mulți în publicitatea românească?
Nu. Nici pe departe atât de mulți precum în aia care se face mai la vest. O agenție de publicitate se apropie de niște sume decente la încasări doar dacă poate controla, cât de cât, și bugetul media al clientului. Pentru că, vrând-nevrând, clientul de publicitate plătește pentru aparițiile la televizor, cum plătea, pe vremuri, și pentru cele în presa scrisă. Plătește, de asemeni, pentru producerea pliantelor, a diverselor materiale pe care le distribuie publicului-țintă și mai plătește pentru închirierea panourilor publicitare din orașe sau de pe marginea drumurilor. Ce pune pe televizor, în presă, pe pliante sau panouri a devenit, cu timpul, mai puțin important. Există un curent în advertising care spune că repetarea de multe ori a mesajului, oricât de prost ar fi el, determină în cele din urmă cumpărarea produsului. În vremuri de criză, mai ales, modul în care este îmbrăcat mesajul e mai puțin important. Decizia de cumpărare se va lua, finalmente, în funcție de preț și de reduceri. Așa că, de ani buni, se promovează prețul, reducerile și alte câteva avantaje mai mult sau mai puțin meschine. Uneori, astea se fac într-o limbă română defectuoasă, dar nu mai contează. Un copywriter ieftin și prost este suplinit de spațiile media ieftine, din ce în ce mai ieftine.
Și, totuși,
de ce o companie mare, care vinde în România produse la fel de scumpe ca oriunde în Europa – uneori mai scumpe –, nu-și permite să plătească și pentru publicitate banii pe care-i plătește în Anglia, Franța sau Germania?
Pentru că poate. Pentru că principala cheltuială, aia cu mâna de lucru, e mult mai mică, aici. Și pentru că, în general, de fiecare dată când apare un moment de criză, o multinațională care funcționează în România taie două bugete: ăla pentru salarii și ăla pentru publicitate. Asta, chiar dacă cifra de afaceri continuă să crească, așa cum crește și marja de profit. În declarațiile publice, chiar dacă cifra de afaceri crește, profitul scade, în ciuda reducerilor de costuri reale. Apar, însă, costuri legate de consultanța oferită din străinătate. Nu se știe cum, dar în momentele în care economiile țărilor au probleme sau în unele locuri din lume cresc taxele, cei mai buni sfătuitori sunt unii care își desfășoară activitatea în paradisuri fiscale. Culmea, consultanții ăștia au niște tarife atât de pipărate, încât multinaționalele din România, de exemplu, ar putea să plătească, de banii ăștia, și taxe către stat, dar să și rămână cu ceva profit. Multe, însă, aleg serviciile oferite de consultanții externi, servicii care-i aduc pe pierdere contabilă.
Așa că de unde taxe?
foarte bine ca ai curaj sa spui adevarul
Si nu doar serviciile de consultanta sunt externalizate prin paradisuri fiscale… Se aude prin targ ca bcr -erste si’ar fi externalizat serviciile de contabilitate, de curatenie catre niste firme din Olanda ( cu regim fiscal de impozitare de 3 % deci similar paradisurilor fiscale)… Iar acele firme subcontracteaza firme romanesti unde au trecut toti fostii bcr-isti si unde sunt platiti mizerabil… Din punctul meu de vedere asta e o adevarata evaziune fiscala… Cum naiba toate bancile din Romania ( cu ex. Bancii Transilvania) raporteaza un profit minim, iar in unii ani pierderi? De ce naiba mai functioneaza… Si se mai aude ca firmele din Olanda sunt detinute de baietii destepti care au venit de la Viena in primul val sa conduca BCR-ul?
Dar ce zici ca cele mai multe multinationale n-au de fapt nimic, lucreaza pe utilaje inchiriate (culmea, de la firma-mama), pe terenuri luate in chirie. In caz de nevoie (vezi nokia jucu cluj) pleaca cu pierderi minime spre zero!