Pe croazeta plouă cu cronici la Dealurile lui Cristi Mungiu. Se pare că, in contextul benign al primelor zile de festival, filmul adus de primul laureat român al Palme d’Or rămâne arzător, la ordinea zilei. Cum s-a observat deja critica e scindată. Există admiratori ai filmului (cei mai numeroşi, de altfel) şi alţii care-l contestă. L’EXPRESS constată incă din titlu că filmul lui Mungiu este primul întampinat cu câteva huiduieli în această ediţie a festivalului.
Ceea ce, adaugă consolator, autorul, “n-ar fi neapărat semn rău pentru viitorul lui în palmares. Eu însumi am ieşit din vizionare divizat…” – marturiseşte comentatorul. “Îi lipseste acestui nou film forţa viscerală care se găsea în 4,3,2, deşi unele din aceste tablouri de maici îmbrăcate în negru din cap până în picioare, sunt veritabile opere de artă”. Dar, prevăzând obiecţia, cineastul român cerea să nu fie comparat un titlu cu altul: “Nu cred în consensuri, nu cer ca filmul să fie iubit, vreau doar să-l provoc pe spectator, să-l împing să-şi formeze o opinie”.
“Prima bună surpriză la Cannes” – il apreciaza FIGARO în vreme ce LE POINT îl rezumă astfel: “Lungi planuri secvenţă şi absenţa muzicii, intriga, mizanscena de mare sobrietate se derulează sub semn hibernal aceste loc încremenit în timpuri”. La RFI, Siegfried Forster spune, foarte frumos, încă din titlu: “Cristian Mungiu înalţă rugi Binelui care ne face rău, dezvăluind feţele luminoase şi sumbre ale sufletului uman”. Iar in TELERAMA, Pierre Murat, scrie: “Ceea ce joacă în faţa ochilor noştri scapă epocilor şi modelor. Ne aflam în eternul confruntării umane între aspiraţia la salvare şi atracţia pierzaniei. Ceea ce e fascinant!” Deşi foarte mulţi dintre comentatori se referă la durata exagerată (doua ore şi jumatate) a filmului în focul pledoariei, adulatorii ajung la susţineri exagerate.
Camille Esnault de la TOUTLECINE notează: “Cum ne-ar putea face mai bine să simţim greutatea aceasta a orelor şi a datoriei faţă de Dumnezeu, altfel decât prin această lungire a poveştii, această lentoare a intrigii. Filmul ne cere aceeaşi răbdare ca a călugăriţelor, aceeaşi pasiune pentru artă, pe care o au ele pentru Dumnezeu, pentru a decela frumuseţea în compoziţiile absolut perfectă a cadrelor”. Autoarea crede chiar că “Mungiu ne pune la încercare făcându-ne să îndurăm povara cotidianului acestor maici, dovedind astfel înalta exigenţă faţă de un cinema fără concesii, nici artificiu.” Mergând pe aceeaşi logică a “testului îndurării” doamna Esnault i-ar putea cere spectatorului că, dupa ce şi-a plătit biletul, să-şi petreacă cele 150 de minute bătând mătănii, ca să înţeleagă cum trăiesc călugăriţele în chestiune.
Mai temeinice îmi par elogiile aduse de revista SCREEN INTERNATINAL: “Auster, distantat şi filmat uimitor, filmul lui Mungiu este o istorisire neobişnuită a unui caz de exorcism românesc şi va scinda probabil opinia publicului şi a criticii, unii considerându-l o reuşită majoră, iar altii acuzându-l de lungime şi senzaţionalism pretenţios. Dar cu siguranţa nu va trece neobservat…” Paşind fără grabă, Mungiu îşi focalizează atenţia pe detalii de plan secund ce potenteaza caracterul particular al poveştii. În faimoasa revista americană VARIETY, criticul Dan Făinaru, originar din România, observă: “Tensiunile dintre spiritual şi material, dintre grup şi individ, sunt speculate în mod inteligent şi insinuant, dar nu pe de-a întregul satisfacator în Dupa dealuri. El etalează acelasi control al formei şi realism sumbru ce caracteriza 4 luni, 3 săptamăni şi 2 zile. Totuşi, acest portret al isteriei religioase, scrupulos echidistant şi arzând la foc mic, rar mai atinge intensitatea grea a precedentului său film, oferind pulicului o operă realizată, dar neospitalieră, ce va avea nevoie de tot sprijinul criticii pentru a găsi o nişă în cinematografele de artă.
În CINEMA, Christophe Narbonne recunoaşte că filmul ridică probleme pasionante despre responsabilitate dar îi reproşează cineastului “pesimismul, ca să nu spunem nihilismul, care sfârşeşte prin a fi demoralizant.” În HOLLYWOOD REPORTER, Stephen Dalton ne întoarce la mult discutata problemă a duratei. “La mult peste două ore, acestei drame psihologice austere îi lipseste muşcătura politică şi suspans-ul trepidant din precedentul mult apreciat thriller al lui Mungiu, 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile. Dar va atrage cu siguranţa un public international exigent, pe baza reputaţiei solide a regizorului şi a incontestabilei sale abilităţi tehnice”. După dealuri conchide Dalton, “este o operă cinematografică serioasă, care-l confirmă pe Mungiu ca un talent în curs de maturizare, cu mai multe poveşti universale în tolbă decât cele legate de trecutul politic recent al României. Să încheiem această revistă a presei internaţionale cu o remarcă dureroasă. Admiratorii lui Mungiu, constată cu tristeţe LE FIGARO, “sunt mai numerosi în Europa decât în propria sa ţară…” Să ne resemnăm cu zicala că “Nimeni nu-i profet in ţara sa”?
