Cea mai lege ignorată

România este mult mai datoare astăzi decât era în urmă cu cinci ani, pe când Guvernul României era condus de „o proastă“. La finalul mandatului său, în 2019, Viorica Dăncilă a lăsat o datorie publică de aproximativ 74 de miliarde de euro, reprezentând 35% din PIB. Cinci ani mai târziu, la finalul lunii iunie 2024, datoria publică a României a ajuns la 172 de miliarde de euro, reprezentând 51,4% din PIB, iar până la sfârșitul anului mai este destul timp ca statul român să se împrumute și mai mult.

Practic, în cinci ani,

România și-a majorat datoria publică cu aproape 100 de miliarde de euro, având un ritm de îndatorare de 20 de miliarde de euro pe an. A fost nevoie de 29 de ani să ajungem de la 0 la 74 de miliarde de euro datorie, și de doar cinci ani pentru a majora datoria țării cu 230%. Dacă păstrăm același ritm susținut (și nu vedem de ce nu s-ar întâmpla acest lucru), peste alți cinci ani datoria României va depăși cu mult PIB-ul național.

Și, de fapt, aici este problema: ce procent din PIB reprezintă datoria publică a României și care ar trebui să fie consecințele depășirii unor praguri critice?

În România există și ar trebui să funcționeze,

încă de acum 14 ani, din aprilie 2010, o lege a responsabilității fiscal-bugetare, sau Legea 69/2010. Această lege stabilește, printre altele, anumite măsuri care trebuie luate de către Guvern și Parlament atunci când pragul datoriei publice depășește 45%, 50%, 55% sau 60% din PIB. De la 35% din PIB în 2019, România se află astăzi la peste 51% din PIB, iar acest lucru ar fi trebuit să atragă măsuri ferme din partea Guvernului.

De fapt, Guvernul trebuia să iasă public și să ne anunțe unele măsuri de mult mai mulți ani, de când a fost depășit pragul de îndatorare de 45% din PIB. Așa spune legea, cel puțin, la articolul 13, alineatul 1: „Dacă datoria publică depăşeşte 45% din produsul intern brut, dar se situează sub 50% din produsul intern brut, Ministerul Finanţelor Publice prezintă Guvernului un raport privind justificarea creşterii datoriei şi prezintă propuneri pentru menţinerea acestui indicator la un nivel sustenabil“.

Pragul de 45% din PIB a fost depășit încă din 2020, de pe vremea lui Ludovic Orban, când se ajunsese la o îndatorare de 46,7% din PIB. Dar nici Orban și nici urmașii săi în fruntea Guvernului României nu au primit de la Finanțe și nici nu au prezentat public vreun raport privind justificarea creșterii datoriei, cum nu a fost prezentat nici vreun raport cu propuneri pentru limitarea gradului de îndatorare.

Florin Cîțu, primul stăpân al inelului

care face invizibilă datoria publică, a fost întrebat de ziariști când are de gând să respecte prevederile legii responsabilității fiscal-bugetare, dat fiind că pe vremea lui pragul datoriei publice se apropia vertiginos de 50% din PIB. Cu sfidarea-i caracteristică, ce frizează deseori inconștiența indusă de chimicalele halucinogene, Cîțu a declarat că nu e vorba despre prevederi legale, ci doar despre niște recomandări. Pentru că, de fapt, în ultimii cinci ani cam toate legile țării ăsteia au ajuns să fie tratate ca niște recomandări, nu ca niște lucruri care trebuie neapărat respectate.

Doar că nu sunt recomandări, ci prevederi legale, pe care orice cetățean trebuie să le respecte, cu atât mai mult cetățenii care se află în funcții publice, aleși sau numiți. Cîțu era atât parlamentar, cât și prim-ministru, era și printre cei care făceau legile, dar și șefu’ la ăia care trebuiau să le aplice. Este legătura absurdă care face separarea puterilor în stat și mai eficientă (glumă).

Dincolo de faptul că un personaj

(că altfel nu prea poate fi numit) precum Cîțu desconsideră prevederile unei legi care-l viza direct, nivelul datoriei publice a României a fost ascuns și cosmetizat de zor începând chiar cu epoca în care F.C. era prim-ministru. De obicei, nivelul datoriei publice este publicat lunar de către Ministerul de Finanțe, după colectarea și corelarea datelor, cu un ecart de două-trei luni. În 2021, Finanțele au început să uite să mai publice lunar datoria publică. Pentru că, în realitate, aceasta depășise de multă vreme pragul de 50%, apropiindu-se uneori de 55% sau chiar de 60%.

Că datoria a crescut vertiginos este un lucru cert, se vede în datele de azi, de ieri și din fiecare zi a ultimilor cinci ani. Neraportarea ei la timp, însă, a permis jonglarea nu cu valoarea absolută a acesteia, ci cu procentul din PIB. Pentru că PIB-ul a fost tras în bandă pentru a permite creșterea datoriei publice fără a se depășit anumite praguri din PIB.

De ce sunt importante

pragurile la care ajunge datoria publică prin raportare le PIB? Pentru că de la 45% încolo trebuie luate măsuri. iar de la 50% în sus măsurile devin chiar neplăcute.

De exemplu, Legea 69/2010 prevede clar, tot la articolul 13, dar la alineatul 2, următoarele: „Dacă datoria publică depăşeşte 50% din produsul intern brut, dar se situează sub 55% din produsul intern brut:

a) Guvernul prezintă public şi aplică în cel mai scurt timp un program pentru reducerea ponderii datoriei publice în produsul intern brut;

b) programul prevăzut la lit. a) cuprinde, fără a se limita la acestea, şi măsuri care determină îngheţarea cheltuielilor totale privind salariile din sectorul public;

c) măsurile cuprinse în programul prevăzut la lit. a) se aplică prin aprobarea unui act normativ la nivel de lege, astfel încât să se asigure aplicabilitatea măsurilor într-un termen cât mai scurt, cel mai târziu în semestrul următor celui în care s-a constatat depăşirea procentului de datorie publică“.

Așadar, în momentul în care datoria publică trece de 5% din PIB se intervine în cel mai scurt timp, Guvernul este obligat să prezinte public un program pentru reducerea datoriei, iar în acest program trebuie să fie inclusă și înghețarea salariilor din sectorul public. Mai mult, programul propus de Guvern trebuie să fie transformat în lege.

Ei, bine, datoria publică

a României a depășit și oficial pragul de 51% cel puțin din luna aprilie a anului 2024. Dar de atunci și până astăzi (au trecut deja patru luni), Guvernul nu a prezentat public nici un program, nu s-a făcut nici un proiect de lege pentru reducerea ponderii datoriei publice din PIB. Și nici nu s-a vorbit, o singură clipă, despre înghețarea salariilor din sectorul public.

În loc să înghețe salariile din sectorul public în aprilie, în luna mai Guvernul a decis să majoreze cu 10% salariile unor categorii de angajați din sectorul public: angajații din administrația centrală din domeniile cultură, diplomație, din cadrul Oficiului Național al Registrului Comerțului și al oficiilor Registrului Comerțului de pe lângă tribunale, personalul din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, din cele aflate în coordonarea prim-ministrului, precum și cele aflate sub controlul Parlamentului. De asemenea, de această creștere salarială beneficiază funcționarii publici și personalul contractual din aparatul de specialitate al primarului din localitățile de până la 20.000 de locuitori.

E an electoral, bugetarii sunt mulți, nu poți respecta Legea 69/2010 fără să pierzi tone de voturi.

De multe ori se spune că România

nu are legi. Adevărul, însă, este altul: România are legi, ba în unele domenii suferă de un exces de legiferare. Doar că legile respective nu se aplică.

Și cum am vrea să se aplice, când înșiși premierii țării (sau ce-o fi fost Cîțu, cât a fost) consideră că prevederile legale nu sunt obligatorii pentru unii ca el, ci doar „niște recomandări“?