Ceaușescu – cumva sau altcumva

”A fost sau n-a fost (revoluție în decembrie ‘89)?” devine, pe an ce trece, o întrebare tot mai desuetă. “Ce contează?” ar fi poate răspunsul cel mai frecvent primit astăzi, în cazul unei anchete pe această temă. La modă în acești ani, în aceste zile de sfîrșit de ianuarie, este să te întrebi dacă se trăia mai bine sau mai rău pe vremea lui Ceaușescu. Asta da, dilemă istorică. Ceaușescu a făcut bine sau a făcut rău ce a făcut? A fost un prostovan ambițios sau un lider vizionar? Un comunist fanatic sau un mare patriot?

În primii ani ‘90, românii îi tabuizaseră memoria (îl pomeneau sub porecle precum Împușcatul, Odiosul, Cizmarul etc. sau îi scriau numele cu literă mică, ceaușescu, ca un fel de înjosire publică). Țin minte că o rudă a mea, care în anii ‘70-‘80 dăduse numeroase dovezi de nesupunere și frondă, încă se ferea prin ‘91-‘92 să rostească tare, în public, numele lui Ceaușescu și mă șușuia atunci cînd eu, pasămite din imprudență, strigam „numele diavolului” în tramvai: riscam să mă salte Securitatea…

Cînd s-a dat drumul la Ceaușescu? Cînd s-a dat liber la nostagie? Cînd și cum s-a înmuiat rigorismul anticomunist al primului deceniu? Desigur, a fost un proces gradual, care încă nu s-a încheiat și care se cere analizat pe îndelete. Sociologii vin cu explicații după fiecare sondaj care indică progresia celor care regretă vechiul regim: de vină e criza, traiul tot mai greu din ziua de azi, dar și memoria selectivă, tendința omenească de a ne idealiza trecutul. Iar, în cazul celor mai tineri, tentația de a descoperi bizareria unui trecut nu chiar așa de îndepărtat.

Reacționarismul ceaușist – iată încă un criteriu de împărțit românii în două. Și nu neapărat în două tabere distincte. Unul și același individ poate sfîșiat dilematic între atunci și acum…

E ceea ce descopăr vorbind cu un taximetrist care mă scoate de pe Călărași pe Coposu, prin acea pîlnie întoarsă care trece de la o stradă îngustă de mahala, gîtuită cînd nu te aștepți de cîte un tramvai (sau două), la o arteră largă și impersonală, în care cenușiul betoanelor pare învins doar de albul termopanelor. Taximetristul, în pragul pensiei, e un mucalit care ar dori – dar se codește – să-l laude pe Ceaușescu, anume pentru că moștenirea sa în plan diplomatic internațional ne-ar feri, chipurile, de un atac din partea „arabilor”, cu care „a fost prieten” și pe care „i-a ajutat mult” (eram în zilele atacurilor de la Paris). Omul testează terenul, nu vrea să-și supere clientul cu opiniile sale: „Acum, eu nu știu ce părere aveți, dar eu așa cred…”. Îl asigur că nu mă supără cu nimic dacă îl vorbește de bine pe Ceaușescu, în fond, e istorie, nu? Asta îi dă curaj și iată-l glorificînd pe șleau realizările Epocii de Aur. „Păi, ăștia de azi – ar fi ei în stare de așa ceva? N-au reușit decît cel mult să mai dea o bidinea, ia uite, blocul ăsta e tot al lui!”

Ajunși la intersecția cu Sfînta Vineri, îl întreb de locul în care se afla vechea biserică, fără altă intenție decît aceea de a-mi ordona amintirile lacunare, din vremea în care treceam cu mama sau cu bunica prin aceeași zonă (dar cu alt peisaj), în drum spre Piața Unirii. Ei bine, mai că nu a oprit mașina în drum bătrînul taximetrist, ca să-mi arate locul anume unde un fel de troiță modernă, din marmură tăiată în unghiuri drepte, marchează vatra așezămîntului demolat în anii ‘80. Se închină cu evlavie și începe să căineze păcatele pe care le-a făcut Ceaușescu, eroul lui de mai adineauri, devenit subit un păgîn fără Dumnezeu. O cotim pe strada Bărăției, ca să ieșim pe la Cocor (mă ducea la Universitate): prilej pentru mine de a remarca puzderia de florării de la parterul caselor mai vechi și al blocurilor mai noi care au înlocuit dispăruta Piață de Flori, ca un semn al permanentizării unui vad comercial chiar în pofida unor factori constrîngători.

Călăuzei mele îi e de ajuns acest apropo ca să își amintească de Sfîntul Ioan Nou, din imediata apropiere, și de acea absolută minune a tehnicii pe care Ceaușescu a îndeplinit-o atunci cînd a ordonat ca această biserică să fie translatată pe șine (pentru a fi obscurată de ctitoriile lui, mă abțin eu să ricanez). „Vedeți, domnule, cît de mult ținea la credință, vedeți cîte a făcut totuși ca să salveze sfînta biserică?” (O spune parcă marcînd-o cu majuscule – „Sfînta Biserică”.) Ca printr-un declic, nenea a revenit la adorația lui Ceaușescu, căruia acum îi găsește atribute de sfințenie, de martiriu de-a dreptul.

Ce crede cu adevărat acest om, cînd anume este el sincer – nu vreau să știu. Oscilația lui între Ceaușescu înger și Ceaușescu demon (fie și determinată de interesul profesional, de acea etică a negustorului care îl face să tatoneze consensul onor clientului) mi se pare mai plină de semnificații decît un răspuns net care ar înclina balanța într-o anume parte, astîmpărîndu-i clătinarea.