Ceaușescu să ne bântuie

Dacă ai undeva în jurul a 7-8 ani și te-au scăpat ai tăi prea mult în fața televizorului, poți deja să spui ce emisiuni vor avea televiziunile de știri în anumite ocazii speciale. Iar prorocirea o poți face cu minimum trei-patru zile în avans.

Au trecut 25 de ani de la căderea regimului Ceaușescu și, totuși, nici după acest sfert de secol nu reușesc unii să se rupă de amintirea acelei perioade. De aia, de fiecare 1 Mai, cel puțin o televiziune își va promova agresiv produsul jurnalistic special: „Cum se distrau românii de 1 Mai pe vremea comuniștilor”. De Paște, desigur, vom afla cum se distrau Ceaușeștii de Paște, de revelion ni se va spune cum petreceau românii și conducătorii lor la trecerea dintre ani până în 1989, și tot așa. Mai există, de asemeni, emisiuni speciale dedicate zilei de 23 august și zilei de 26 ianuarie. Au apărut, pe la diverse posturi, specialiști în ceaușism, în lăutarii preferați ai cuplului Ceaușescu, în hainele lor favorite, în mâncărurile preferate, și tot așa. Invitații lor sunt niște boșorogi bine întreținuți care au roit pe post de slugi obediente pe lângă dosurile dictatorilor. Cu aer de experți în fizică cuantică, foștii lingăi de casă ai lui Nicolae Ceaușescu debitează platitudini pe bandă rulantă, sub privirile profesional mirate ale moderatorilor. Moderatori care fie sunt tâmpiți, fie joacă la perfecție rolul acesta. Pentru că marile dezvăluiri pe care le fac invitații lor au mai fost făcute până acum de zeci de ori. Deci trebuie să fii neapărat tâmpit ca să mai manifești mirări pe marginea unor informații arhicunoscute, care, de cele mai multe ori, mai sunt și niște minciuni sfruntate, menite a-l pune într-o lumină favorabilă pe povestitor.

De ce se întâmplă asta? De ce se rumegă la nesfârșit, la date fixe, aceleași și aceleași știri sleite și imagini prăfuite? E un demers istoric? O face cineva pentru a ne ajuta să nu uităm ororile comunismului românesc? Nu, dimpotrivă. Pentru că emisiunile nu vorbesc despre lipsa libertății de expresie, despre teroarea instaurată de Securitate, despre distrugerea valorilor sine qua non ale unui întreg popor. Nu, emisiunile cu pricina au o cheie nostalgică, oamenii povestesc aproape cu lacrimi în ochi despre micii și cremvurștii haliți pe lângă defilările comuniste, despre scoaterea din producție și despre petrecerile pe care le făceau pe vremea aia. Și nu e vorba doar despre emisiuni TV, ci și despre articole din presa scrisă. Evenimentul zilei din data de 1 mai a fost scris, în mare parte, de cititori, care și-au povestit trăirile personale legate de sărbătoarea zilei muncii. Aceeași nostalgie, aceleași păreri de rău, aceeași ură față de capitalismul care le-a răpit din strălucirea uneia dintre sărbătorile lor favorite.

Și, totuși, nu este vorba despre nostalgie. Este vorba, de fapt, despre o acută lipsă de imaginație și despre o și mai acută lipsă de profesionalism. Oamenii care decid au câteva idei, foarte puține, și țin la ele ca la ochii din cap. Pentru ei, datele fixe înseamnă un bun prilej de a face o ediție specială. Numai că, după 25 de ani de ediții speciale la date fixe, nu mai există nimic special în chestiile astea. Dar nimic-nimic. Cum nu mai există nici nimic nou, cu excepția, poate, a numelor unor autori. Dar în presă nu trebuie să lucreze oameni cu imaginație. Pare una dintre cerințele principale la angajare în zilele noastre. Ai imaginație, știi meserie? Nasol, caută-ți altceva. Căci dacă ai imaginație și știi meserie, ți-ar putea trece prin cap, la un moment dat, să faci ceea ce trebuie ca jurnalist. Poate vei vrea să pui și alte întrebări decât cele la care are răspuns invitatul. Poate vei dori să abordezi și un alt subiect decât cel pus pe ordinea de zi de cine știe ce acoperit. Poate… Lista e lungă, de fapt, prea lungă pentru ca un om lipsit de imaginație și obedient să-și închipuie vreodată că ar putea-o supraveghea în întregime. Așa că mai bine rămânem noi liniștiți în mediocritatea asta cuminte și liniștită, ca nu cumva să ne creăm probleme. Publicul? Da’ ce ne interesează pe noi publicul? Dă-l în mă-sa, că ne trebuie doar din patru în patru ani, când sunt alegeri. Altfel, publicul nu e interesant nici pentru pseudo-ziariștii lipsiți de imaginație și nici pentru politicienii care-i plătesc.