Cezarul și Dumnezeu

Romancier, poet și redactor la Editura Cartea Românească, Mircea Ciobanu avea o relație veche cu bunul Dumnezeu, pe care n-o ascundea pe vremea cînd alți scriitori își făceau cruce cu limba. Viitorul monarhist nu-și afișa credința ca poetul Ioan Alexandru care, dacă-i dădeai bună ziua, avea aerul că-l întrerupseseși dintr-o conversație mută cu Cel de Sus. Ciobanu se bucura de viață, convins că are parte de îngăduința Domnului, cu condiția să nu-și facă vreun chip cioplit. Cînd se ducea la restaurantul scriitorilor și se așeza la masă, romancierul își făcea cruce cu gravitate, apoi se întorcea la cele lumești. Mai totdeauna era însoțit de cîțiva scriitori cărora le moșea manuscrisele la editură. Cu unii era prieten, pe alții îi suporta, cu politețea lui gravă. De obicei, Ciobanu fuma Snagov, dar dacă era în bani, nu-și refuza un pachet de Kent, pe care-l punea generos pe masă. Cînd se terminau țigările din pachetul lui, ceea ce se întîmpla destul de repede, vreunul dintre însoțitorii lui scotea din buzunar sau din servieta cu manuscrise un pachet de Kent pe care i-l întindea lui Ciobanu în chip de ofrandă. Dacă autorul darului era prieten cu el, Ciobanu îi spunea „Dar din dar se face Raiul” și punea Kentul la mijloc. Dacă însă pachetul de țigări venea din partea vreunuia dintre poeții care-l băteau la cap să le publice manuscrise anemice literar, editorul îl fixa cu ochii lui bulbucați: „Oricît ai fi de exigent, țigara Kent rămîne Kent!”. Apoi își făcea, preventiv și rapid, o cruce mică, de parcă voia să-l asigure pe Cel de Sus că nu primea acest peșcheș cu puterea și orgoliul unui cezar editorial, ci în calitate de rob păcătos al Său.