Am fost de curînd să vizitez nişte rubedenii, care s-au mutat într-un loc liniştit cu verdeaţă, şi am rămas surprins să văd la ce nivel de personalizare s-a ajuns în domeniul monumentelor funerare. Nu, nene, nu se mai poartă doar poze sepia şi gărduleţe.
Vecinul de peste drum, de exemplu, are o statuie în mărime naturala cu el stînd pe băncuţă şi citind o carte: „Aici şade …, i-a plăcut să citească“, probabil femeile sînt moarte după el. Puţin mai departe e un nene reporter, cu o cameră de filmat din marmură, iar vizavi cavoul din termopan în care zac pentru eternitate un ecran LCD, multe covoare persane şi rămăşiţele trupeşti ale unei căpetenii locale. Chestia asta mă face să mă gîndesc serios la cum o să arate mormîntul meu. La cum mă cunosc, probabil o să fie ceva simplu şi de bun gust pe care va scrie: „Aici doarme R.C., merdenelele i-au distrus viaţa“.
