Cînd 11 bănci fură de la săraci, sînt pedepsite cu amendă și muncă în paguba societății

Degeaba strigă debitorul român ca din gură de șarpe. Degeaba se plînge de bănci. Degeaba se zbate sub povara dobînzilor așa cum se zbătea iobagul sub povara birului, atîrnat de picioare în fum de ardei, căci dinspre Banca Națională nu-i vine nici un ajutor. De acolo răzbate doar clinchet de pahare, rîgîit de șampanie și plescăit de caviar. Noile meniuri comandate de Isărescu au ajuns, pesemne, la cantina de marmură și mahon, acolo unde impostorii și turnătorii cu salarii astronomice își petrec, în totală izolare fonică, fericitele prînzuri.

Nici dinspre Guvern nu adie vreo speranță. Premierii României i-au obișnuit pe datornici să se lase călcați în picioare de bănci și să-și pună nădejdea într-un Dumnezeu cu rate la Raiffeisen. La fel au procedat Parlamentul, parchetele și curțile de Justiție, care i-au abandonat pe oameni în labirintul ilegal al dobînzilor exagerate, tipărite cu scris mic, invizibil, pe contractele-sentință de împrumut personal. Cît despre Consiliul Concurenței, condus de nemuritorul agent al corporațiilor Bogdan Chirițoiu, se poate spune că prestează cele mai bune servicii de acoperire și PR pentru făptuitorii din bănci, oricît de mulți, de lacomi și de vizibili ar fi ei.

S-a întîmplat, însă, ca zilele trecute să iasă la iveală o veche și otrăvită schemă a băncilor. În urma unui control al ANPC (Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului) au fost găsite 11 bănci care, ca să n-o mai lungim, deturnau banii creditorilor, punîndu-i să plătească cu titlul de dobîndă ceea ce, de fapt, era o parte din împrumutul propriu-zis. Practic, ANPC „a identificat fapte contravenționale la cele 11 bănci verificate, respectiv practici comerciale înșelătoare săvîrșite de acestea cu privire la modul de calcul al ratelor, prin faptul că, pe graficul de rambursare, rata era compusă, în primii ani, 25% din soldul principal de rambursat și 75% dobîndă. Prin această modalitate de calcul, consumatorii plateau, de fapt, preponderent dobîndă“.

Băncile, așadar, se asigurau că își iau dobînda în avans, lăsînd datornicul să tragă lună de lună s-o achite, în timp ce fondul principal al împrumutului bătea pasul pe loc. Omul muncea pentru o iluzie, iar dacă, între timp, la jumătatea termenului, rămînea șomer sau nu mai putea achita ratele, descoperea că, de fapt, muncise pentru BCR, ING sau Raiffeisen. Lui îi rămînea datoria, pe care băncile o păstrau pentru el, aproape neatinsă, ca să-l poată apoi executa silit.

ANPC pare să fi descoperit scandalul nu pentru că ar fi dorit să tulbure practicile bancare ilegale, ci, mai degrabă, din imprudență. Așa s-ar explica dorința instituției de a încadra faptele la  contravenție, ferindu-le de aspectul evident penal. Drept urmare: „comisarii ANPC au dat amenzi de 550.000 de lei celor 11 bănci și au propus măsura de emitere a unor noi grafice de rambursare, atît pentru creditele aflate în curs, cît și pentru cele viitoare, unde principalul creditului datorat să fie achitat de către consumatori în rate egale, pe întreaga perioadă de creditare, în raport cu dobînda aferentă creditului“.

Deci cele 11 bănci au primit fiecare cîte o amendă de 110.000 de euro. În raport cu cifra de afaceri și cu profitul aferente volumului de credite, această amendă reprezintă exact nimic. Nici acea „măsură de emitere a unor noi grafice de rambursare“ n-a prea tulburat cîștigul băncilor, căci stoarcerea clienților e o afacere veche, iar împrumuturile sînt toate pe termen mediu și lung, deci pe perioade de cel puțin zece ani. Băncile și-au făcut deja suma, iar faptul că ANPC le cere să revină la practici legale nu face decît să le reducă din supraprofituri.

În realitate, faptele comise de cele 11 bănci se încadrează la categoria înșelăciune. Articolul 244 din Codul Penal le vine ca turnat: „Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani“.

Prin urmare, cele 11 bănci au săvîrșit o infracțiune, infracțiunea de înșelăciune, pedepsită cu pușcărie. Dar banca nu poate merge la judecată. În schimb, oamenii pot. Căci banca e exprimată prin oameni, prin directori și administratori. Ei semnează actele, ei stabilesc plata prioritară a dobînzii în defavoarea fondului principal, ei hotărăsc iluzia. Ei, practic, organizează înșelăciunea.

Firește, toate astea vin la pachet cu salariul corporatist-astronomic, cu ultra-bonusurile, cu „pachetul de performanță“, cu mașina germană, cu viața în stratosfera societății, cu „goldenparachute“ și ocaziile de a face combinații cu puterea politică. Se poate spune că, aici, cererea se întîlnește cu oferta.

Să aruncăm o privire și asupra celor 11 bănci. Cu excepția CEC, care lipsește, sînt cam toate care contează: ING Bank, First Bank, Credite Europe Bank, OTP Bank, Alpha Bank, BancaTransilvania, Raiffeisen Bank, BCR, Patria Bank, Unicredit Bank, BRD Groupe Société Générale.

Pentru că modul de operare e același, par a fi un grup infracțional organizat. Se detașează între ele, prin reputația de spălător de bani, ING, bancă amendată în repetate rînduri cu sume uriașe în Olanda, în SUA și în Franța. În România, ING s-a mulțumit să-și țepuiască clienții și să-i expună la riscul de negarantare a depozitelor, așa cum se poate vedea într-o serie de articole publicate în Cațavencii. Apoi, Raiffeisen și BCR, cele două bănci condamnate de Înalta Curte de Casație și Justiție să restituie 1,3 miliarde de lei statului român, de la care i-au luat ca să acorde împrumuturi pentru locuințe și pe care i-au folosit în scopuri proprii. Palmaresul infracțional se întregește cu creditele frauduloase acordate de BRD unor grupuri politice sau cu șpaga din dosarul Microsoft către șeful Unicredit.

E destul de evident că băncile care sug vlaga clientului sărac au profilul potrivit infracțiunilor pe care le comit și pe care le ascund cu sprijinul autorităților. Efectul acestei sleiri a contribuabilului duce agonia socială mai departe, pentru că omul apăsat de rate se aruncă, la un moment dat, în brațele cămătăriei Provident, i se predă domnului iCredit sau direct caselor de amanet. Căci nu trebuie uitat: toate aceste capcane cu reclamă la televizor au girul Parlamentului României, care a încasat, prin anumiți reprezentanți ai săi, taxa de vot.

În fața orbitoarei impunități pe care cele 11 bănci o iradiază, organele de anchetă judiciară își pleacă ochii, așa cum s-au obișnuit să facă de cel puțin douăzeci de ani. Nu există autosesizare, nu există dosar deschis, nu există nici măcar un magistrat care să sune la ușa unei bănci și să fugă.

Dar există, în mod neașteptat, o declarație ambițioasă a șefului ANPC, Horia Constantinescu: „Sub aceste aspecte, astăzi sancționate de către Autoritatea noastră, par să se ascundă și interese de grup, și o atitudine cartelară. Vom transmite și Consiliului Concurenței cele constatate de către colegii noștri pentru a face și dînșii o analiză a întregii situații. Dacă există sedii elegante, cămătăria poate avea alt nume“.

Se vede că omul știe cu ce are de-a face, dar e destul de clar că pisica moartă e aruncată în curtea lui Bogdan Chirițoiu, zis „Le nettoyeur“, ca s-o îngroape în pămîntul sacru și mut al Consiliului Concurenței, acolo unde zac infracțiunile de sute de milioane ale robilor corporatiști.