Castelul funebru de la Cîmpina, ridicat în amintirea fiicei sale Iulia, și ciudățeniile sale spiritiste: cam asta a rămas în memoria populară din tot ce a fost și a însemnat Bogdan Petriceicu Hasdeu. Altfel însă nu poți spune că Hasdeu ar fi un uitat și un mare nedreptățit. Iar dacă nu avem o monografie pe măsura lui, asta e și din pricină că autorul care i s-ar dedica ar trebui să aibă la rîndul său un calibru cultural pe potriva subiectului.
Acest uriaș al enciclopedismului autohton, lingvistul marilor proiecte naționale, istoricul dedicat trecutului îndepărtat al românilor, dar și arhivării conștiincioase a documentelor cu valoare istorică, scriitorul și gazetarul, profesorul și politicianul Hasdeu a găsit însă în George Cornilă autorul cel mai potrivit pentru a-i scrie viața romanțată.
Hasdeu: duhuri te cucerește la lectură cît un roman de ficțiune despre un personaj genial, savant și ins aventuros, veșnic răzvrătit, care cînd nu trudește în bibliotecă, chefuiește cu avînt, aruncă cu banii și își folosește fără ezitare sau remușcări succesul la femei. Ai zice chiar că într-o proză de ficțiune cu asemenea ambiții excepționaliste ți-ar veni să-i reproșezi autorului că prea-și umple personajul de contraste și mai ales că-l vîră în situații neverosimile, pentru a ține trează atenția cititorului.
George Cornilă pare să se fi gîndit la aceste posibile reacții cînd s-a apucat de viața romanțată a lui Hasdeu. Își pune personajul să se povestească el însuși, pe canapeaua din cabinetul unui psihiatru din București. Bătrînul obsedat de amintirea fiicei sale a ajuns să se întrebe dacă cei din jur, care-l cred deraiat mintal, n-or fi avînd dreptate. Simte nevoia să dea explicații și pentru asta o ia ab ovo. Începe cu neamul Hasdeilor, boieri învățați din Basarabia, și cu copilăria lui la conacul părintesc, dominată de severitatea tatălui, om erudit, cunoscător a zece limbi străine, naționalist neîmpăcat cu stăpînirea rusească, dar și curvar cu palmares bogat. Copilul își moștenește tatăl și la temperament, și la setea de carte, și la simțirea patriotică, iar în adolescența sa de junker voluntar la cavalerie în armata țarului, Hasdeu își urmează cu brio părintele și într-ale afemeierii. Are la activ un duel cu un ofițer în care își rănește cu noroc adversarul, dar ajuns pe front trece printr-o epifanie pacifistă la vederea unui inamic muribund. Așa că-i cere tatălui, om cu relații înalte, să-l scape de uniforma militară. Într-un accces de revoltă patriotică, își rupe pașaportul rusesc și se refugiază la Cahul. Rușii îi cer extrădarea, autoritățile din Moldova îi refuză. Mai mult – îl numesc pe Hasdeu judecător la Cahul. În schimb, în Basarabia ocupată, oamenii țarului îi confiscă moșia părintească.
Narațiunea avansează calm, în mari capitole, într-un seducător contrast cu galopul evenimentelor. Paginile în care Hasdeu se autoanalizează – vorba vine! – sînt de-a dreptul palpitante, iar chinurile morale prin care trece retrospectiv examinîndu-și păcatele casnice și greșeala de a-și fi suprasolicitat intelectual fiica sînt de o sfîșietoare autenticitate. Povestirea realistă are periodic irizații fantastice, stîrnite de „duhurile” care-l bîntuie pe Hasdeu la bătrînețe. Artistic, această biografie romanțată a lui Hasdeu e o mare izbîndă – poate cea mai mare! – a romancierului George Cornilă. Iar interpretarea pe care Cornilă o dă personajului său e – n-am alt cuvînt – o contribuție esențială la mai buna înțelegere a acestui bizar erou civilizator al României în curs de întregire.
George Cornilă, Hasdeu: duhuri, Editura Polirom, 2022.
