În romanul său de debut, Mihai Șteț se aruncă într-o distopie de un umor absolut negru. Nu vă lăsați înșelați de titlu. Cărțile lui Șteț n-are nimic nostalgic – e un horror, ca filmele lui Tarantino, în care protagonistul, autor de romane neterminate și nescrise, relatează grozăviile prin care trece, pe tonul băiatului de suburbie care trăiește și se face că muncește la Londra – școlit, dar păgubos din puturoșenie și cinic cît să-și digere ratarea. Și, imaginați-vă, cînd să se întoarcă de la Londra în Floreștiul natal, de la marginea Clujului, un tip îi smulge cartea pe care o citea în aeroport și dispare cu ea. O femeie pățește și ea același lucru, dar cu alt tip. Asta însă e nimic; haite de bărbați și femei jefuiesc de cărți, nu de bani, librăriile de pe aeroport și fug apoi spre exit-uri.
La Cluj pe aeroport, liniște! Acasă, în apartamentul lui cu o singură cameră, omul vede la televizor că în străinătate se fură cărți cu furie. Apoi tipul ăsta – exact, nu spune cum îl cheamă! – bagă de seamă că fenomenul a ajuns și la Floreștiul lui natal unde în spatele blocului niște harpii îl jefuiesc cu violență pe un bătrîn de volumul cu poezii de Arghezi din care citește pe o bancă. Nu se știe de ce întreaga lume s-a împărțit în două; majoritatea sînt cititorii înfometați de cărți și gata de orice ca să aibă ce digera. Așa că Puterea îi adună pe scriitori în lagăre speciale și-i pune la muncă forțată. Care nu se supune e omorît – dacă e norocos, fără tortură. Parodia asta neagră întoarce pe dos toate poveștile despre suferința autorului că nu poate scrie, despre așteptarea inspirației salvatoare, despre scrisul ca eliberare etc. etc., reduse pe rînd la absurd de romancierul debutant care pare că se uită chiorîș la profesioniștii condeiului și la chinurile creației prin care aceștia se plîng că trec.
În lagărul în care ajunge scriitorul lui Mihai Șteț, la fel ca în viața normală, scriitorii păziți de gardieni se împart pe bisericuțe, unii își toarnă confrații din plăcerea delațiunii de frica torturii ori de foame. Alții, eroii, o sfîrșesc rapid – de glonț sau de cuțit sau cu juvățul de gît. Autorul intră în cele mai oribile amănunte, relatate cu umor, involuntar sau dinadins, de personajul său care descrie vioi un iad grotesc unde suferința se întoarce în deriziune, eroismul e suspectat de prostie, iar scriitorii se transformă rapid în brute criminale, cei mai puternici, în lichele șirete, cei mai inteligenți, dar slabi de constituție. Cei cîțiva care au stofa morală rezistentă sînt din prima zi candidați la execuție. Gardienii îi pîndesc, iar șeful îi urăște instinctiv pentru că nu se lasă supuși, așa că ori îi omoară cu mîna lui ori îi dă pe mîna paznicilor să le vină de hac.
Protagonistul și-a descoperit aici talentul de autor de succes și își exploatează talentul de a vedea prin cărțile de joc, pentru a supraviețui. Nu se dă în lături de la ticăloșii mărunte și, ajuns în situația de care pe care cu un gardian care i-a pus gînd rău, nici de la crimă.
Cînd lumea nu se mai omoară, la propriu, după cărți, și aflăm motivul pentru care a început pandemia lecturii, autorul ne bagă în fantastic, ceea ce nu prea funcționează, chiar dacă întregul se rotunjește. Distopia a funcționat, în regim realist, dar scîrțîie cînd ajunge la fantasticul fantasticului. Romanul se ține minte, cu tot cu umorul de băiat de cartier în care Mihai Șteț își însosează grozăviile.
Mihai Șteț, Cărțile, Editura Polirom, 2024.
1.048 de vizualizări
