Dacă în ultimii ani proza scurtă a stîrnit din nou interesul cititorilor din România, asta se întîmplă, cred, și pentru că Marius Chivu s-a dedicat acestei cauze care părea pierdută. Editurile ajunseseră să se ferească să mai publice proză scurtă autohtonă din cel mai simplu dintre motive: nu mai avea cititori.
Marius Chivu a făcut cîteva antologii cu povestiri de autor, dar și antologii de proză scurtă cu mai mulți autori. Cea mai cunoscută e KIWI, o antologie tematică în serial care în acest an s-a internaționalizat, după ce prima ediție, Sosiri/Plecări, a avut succes și la cititori, nu numai printre cronicari. În Granițe apar, democratic, prozatori celebri alături de debutanți, încît o povestire de Jonathan Franzen e flancată de cele scrise de Diana Geacăr și de Andrei Dumitrescu. Volumul are la sfîrșit și fișele biobibliografice ale autorilor antologați. Cei mai mulți dintre ei au două puncte comune: au urmat cursurile de creative writing ținute de Marius Chivu și de Florin Iaru și au publicat în revista de proză Iocan. Altfel, vîrste și profesii diferite. Cei mai mulți sînt născuți în anii ’80, cîțiva, cincizeciști sau nouăzeciști și „la bază”, sînt avocați, arhitecți, medici, IT-iști, filologi, economiști. Asta spre deosebire de scriitorii din Desant ’83 care aproape toți sînt filologi și textualiști.
Spre meritul lui Chivu și Iaru, foștii lor cursanți n-au un aer de familie și nici nu par orientați într-o anumită direcție – fiecare își vede de drumul său, însă fără ezitări stilistice și cu o conștiință de sine limpezită. Cursurile lui Chivu & Iaru îi ajută așadar pe cei care le frecventează să evite greșelile de tot felul pe care le pot face debutanții și să ajungă la propria lor conștiință artistică. Cu alte cuvinte, cei doi sînt descoperitori și șlefuitori de talente cărora nici prin cap nu le trece să le propună/impună cursanților vreo rețetă, ceva, care să-i încoloneze. Și chiar dacă M.C și F.I. practică proza scurtă n-au transformat preferința lor într-un pat al lui Procust, încît unii dintre elevii lor au debutat cu romane sau au trecut la roman după un prim volum de proză scurtă.
E limpede însă că și cursurile lor au dus la revirimentul prozei scurte la noi, la fel cum apariția revistei de proză scurtă Iocan i-a adus cititori. Astfel că și editurile par tot mai dispuse să riște cu proză scurtă. Ce anume face însă ca proza scurtă să-și merite cititorii, în afară de numărul de pagini? Marius Chivu e de părere că „În primul rînd, într-o povestire fără intrigă propriu-zisă, în care aparent «nu se întîmplă nimic», întotdeauna se întîmplă ceva: are loc o schimbare. Așa cum orice poveste conține două povești, dintre care una rămîne mereu nespusă. (…) Proza scurtă nu spune mai puțin, doar că nu spune mai mult decît este necesar, preferînd aluziile demonstrațiilor, oferind indicii în loc de răspunsuri. (…) Prin urmare ești silit să citești (și) printre rînduri, să cauți semne în spatele replicilor, să interpretezi gesturile nefăcute, să identifici detaliile risipite cu aparentă nonșalanță“. În afară însă de aceste trăsături care o deosebesc clar de roman, proza scurtă se află cel mai adesea la graniță cu poezia, ceea ce presupune un cu totul alt tip de lectură decît romanul, care, după Stendhal, ar fi o oglindă plimbată de-a lungul unui drum. În proza scurtă, cititorul nu e un simplu martor din afară, ca la roman, ci participă el însuși la creația textului, e autorul a cărui existență o presupune autorul textului.
Însă mai e sau ar trebui să mai fie ceva. Obligatoriu! Calitatea artistică a textului care în proza scurtă nu poate avea scăderi, cum se poate întîmpla și se mai întîmplă în roman – momentele cînd Homer ațipește. De unde și impresia cititorului că proza scurtă (cea bună!) e scrisă dintr-o suflare. Impresie pe care o ai, cap-coadă, citind povestirile din KIWI.
KIWI. Granițe, antologie de proză scurtă, editor Marius Chivu, Cuvînt înainte de Marius Chivu, Editura Polirom, 2022.
