Mi-am luat în adolescență porția de romane cu polițiști infailibili, detectivi particulari geniali și spioni care salvează lumea, după care am rărit-o cu această specie. Nu din snobismul celor care sînt de părere că asta e literatură pentru navetiști și mitocanii de ambe sexe, ci pentru că, după ce ai învățat rețetele clasice, prospăturile ți se par scoase din conservă.Așa că nu m-aș fi omorît după romanele din lunga serie San-Antonio a lui Frédéric Dard, dacă nu le-aș fi fi nimerit la început pe cele în care francezul parodiază clișeele genului luîndu-și cititorii peste picior, în argou, și inventează cuvinte care-i fac să transpire pe traducători și uneori să se predea, în note de subsol în care recunosc că nu sînt în stare să găsească sau să patenteze echivalente ale cuvintelor născocite de acest comisar al vorbelor care nu există în dicționar.
La începuturile seriei, Dard n-are cine știe ce ambiții literare personale. Se vedea că a citit romanele cu James Bond și că-i place cinismul lui Céline, dar nu se încumeta să facă bășcălie de regulile verificate ale policier-ului pe care le urma cît se poate de conștiincios, chiar dacă nu-i prea aduceau venituri.
Cum succesul la public se ține departe de primele romane cu San-Antonio, soarta comisarului a depins de insistențele editorului, care l-a bătut la cap pe Dard să nu renunțe la personajul său. Pe măsură ce titlurile seriei se înmulțesc, intriga polițistă se transformă în pretext, iar San-Antonio o ia pe cărările parodiei satirice.
În Sarabanda răposaților, comisarul are deja experiență cu bancurile pe spinarea cititorilor, iar inspectorul Bérurier, care nu exista în primele San-Antonio, a devenit o prezență familiară pentru tot mai numeroșii cititori ai seriei. Bețiv și mîncău, inspectorul, deghizat aici în învățător, e convins că șacalul e o pasăre și că atît 3 ori 8, cît și 8 ori 3 fac 22. San-Antonio și-a consolidat reputația de seducător, așa că nu te miri cînd femeile îi pică instantaneu în brațe. Comisarul nu s-a apucat încă de lungile lui digresiuni satirice, dar inventează tot mai multe cuvinte și pare mai interesat de calambururile sale decît de firul anchetei. Adică e cam pe la jumătatea drumului între parodiile care-mi plac mie și prea cinstitele romane polițiste în care anchetatorul spune că el își face meseria ca Maigret, nu se ține de bancuri ca San Antonio.
San-Antonio, Sarabanda răposaților, traducere de Mărgărita Vavi Petrescu, Editura Univers, 2014.
nicio vizualizare
