Cîți dintre românii plecați în Spania sau cine știe pe altundeva în Europa se vor recunoaște în povestea Sofiei din Camping, romanul Laviniei Braniște? Și cîți oare dintre diasporenii noștri își vor regăsi asemănări sentimentale cu ea? Dacă autorul acestui text și-ar fi încercat norocul la muncă în străinătate ori ar fi făcut o călătorie de documentare sociologică printre concetățenii noștri din Spania, probabil că nu și-ar mai fi pus întrebările astea. Ar fi început acest text zicînd că atîția la sută dintre ei au succes, atîția trag mîța de coadă și atîția se descurcă încît să mai și trimită ceva bani acasă, dar socotindu-și la centimă cheltuielile și păgubindu-se de o mulțime de lucruri din categoria celor normale pentru o viață decentă acolo. Din această ultimă categorie face parte Sofia, văduva cu un copil mic care și-a luat lumea în cap fiindcă nu se mai descurca în România anilor ’90.
Sofia își ia tălpășița să vadă care-i treaba în Spania, cu permis de ședere de numai trei luni, dar rămîne acolo îngroșînd numărul ilegalilor care puteau fi expulzați oricînd, munceau la negru și sperau de la un an la altul că România va fi primită pînă la urmă în Uniunea Europeană, ca să nu-i mai întrebe nimeni ce caută acolo.
Cartea pare minuțios documentată, dar cum n-o cunosc pe autoare, încît să-i trimit un mesaj cu întrebarea de unde știe ce și cum despre românii care s-au dus la muncă în Spania, citez din interviul pe care i l-a luat Bogdan Coșa în revista Matca: „Am folosit foarte mult din experiența mamei mele de migrație în Spania (dar și din propria mea tentativă, din 2007). Deși protagonista seamănă mai mult cu mine decît cu ea (mama e mai curajoasă și mai descurcăreață decît mine), am fost într-un fel de alertă permanentă pe durata scrierii, a trebuit să fiu foarte atentă cît spun și cum spun, în așa fel încît să fie ficțional, dar în același timp sincer“.
Lavinia Braniște a răspuns în interviul acela exact la întrebarea pe care i-aș fi pus-o: dacă știe de la alții cu ce se mănîncă viața de migrant pîrlit și nevizitat de noroc în Spania ori a experimentat-o pe pielea ei. Și, și – adică și din documentare, și din viața ei personală. De ce n-a scris atunci un roman la persoana întîi, o confesiune, ci a preferat să ficționalizeze „cu sinceritate“? Asta e o întrebare pe care e mai bine să n-o pui, din simplul motiv că autorul îți poate răspunde că nu e treaba ta de ce și-a scris cartea așa și nu altfel. Sau, pe urmele lui Flaubert, că a preferat să spună că Sofia e ea decît să fie întrebată de careva cît e experiența ei și cîtă ficțiune dacă și-ar fi scris romanul la persoana întîi.
Impresia de autenticitate e copleșitoare, sporită și de capitolele „Români în Spania“ cu mesajele lor intracomunitare de pe net, care apar printre poveștile locuitorilor campingului de la malul mării unde s-a stabilit Sofia, într-o rulotă prăpădită alături de mulți alții, din toată Europa, unii în vacanță, cu autorulote pricopsite, cei mai mulți eșuați acolo pentru totdeauna, ca în Azilul de noapte al lui Gorki. Sofia, care lucrează în camping, e una dintre cei ce se întorc de unde au venit. Ajunsă la vîrsta pensiei, românca nu s-a acomodat pînă la capăt acolo și vorbește tot prost spaniola. Dar după douăzeci de ani în diaspora, cînd o dă pe românește, Sofia amestecă în ce spune cuvinte din țara de unde urmează să plece, în această poveste memorabilă despre oameni care nu mai sînt nicăieri acasă.
Lavinia Braniște, Camping, Editura Polirom, 2025.
1.008 vizualizări
