Dacă te apuci să citești o distopie, te aștepți numai la rele.Întrebarea e ce mai poate născoci un autor contemporandespre un viitor pe care-l crede sumbru după ce s-au scris atîtea distopii, care mai de care mai neagră. Acum, însă, în plină pandemie, te gîndești că romancierii care fantazează cît pot ei de sumbru despre ceea ne-ar putea așteptasînt niște optimiști în comparație cu ceea ce se întîmplă azi pe tot Pămîntul.
Cînd am început romanul japonezei Yoko Tawada stăteam în fotoliu, după o porție de știri TV înspăimîntătoare. A doua zi, cînd l-am terminat, am ajuns la concluzia că poate fi și mai rău decît ce ni se întîmplă azi. Și înainte de a începe să scriu despre Ultimii copii din Tokio m-am întrebat dacă ar fi bine ca acum să scriu despre o asemenea carte. Totuși, dacă îi stîrnești imaginația cititorului cu cărți despre un viitor înfiorător, asta poate că ar fi echivalentul unui vaccin împotriva fricilor și lașităților prin care trecem zilnic.
Să zicem că te descurcicu șocul pe care ți-l provoacă situația din roman a omenirii și mai ales a orașului Tokio. Dar după aceea? Descoperi că autoarea, despre care nu știu mare lucru, crede în viața comunitară tradițională din Japonia. N-are ochi să vadă corectitudinea politică, de care-și bate joc frecvent în paginile cărții. În acest roman, cel puțin, Y.T. împinge privatizarea instituțiilor statului pînă la absurd – în Japonia acelui viitor, pînă și Poliția și Guvernul sînt privatizate, în timp ce firmele particulare dispar, iar centrul orașului și partea sa administrativă se transformă într-un soi de deșert populat de clădiri fantomatice.
N-am idee dacă Tawada are o părere proastă despre privatizarea serviciilor asigurate de stat sau, pur și simplu, se împotrivește de la distanță transformărilor pe care bănuiește că le-ar putea aduce neoliberalismul Japoniei. În situația în care ne aflăm acum, romanul japonezei vine ca o mănușă intervențiilor statului în toate alea pentru a ține sub control pandemia. E drept însă că romanul ei a apărut cu cîțiva ani înainte de apariția coronavirusului. Așa că n-o putem bănui că l-a scris pentru a justifica măsurile de urgență din mai toată lumea – unele cît se poate de antidemocratice.
Ce e însă atît de cumplit în romanul ăsta? Faptul că după o blestemăție făcută de oameni, despre care nu aflăm mare lucru,omenirea a ajuns să aibă bătrîni care trăiesc peste o sută de ani, lejer, în timp ce copiii mor la vîrsta adolescenței. Sau, în termenii speciei, înainte de a se reproduce. Așa că un străbunic are grijă de strănepotul lui, din cauză că părinții și bunicii copilului ori au murit, ori nu mai sînt în stare să-și exercite rostul.
În distopii, ca să fie credibile, chestiile de acest soi trebuie justificate factologic, ceea ce Y.T. face și nu prea face. Nu intru în detalii, dar aici e unul dintre punctele slabe ale acestei distopii, pentru care cineva, critic din străinătatea asiatică, o acuză de fantasmagorie, acuzație care pentru un roman de acest soi echivalează cu desființarea.
Altfel însă, repet, Ultimii copii din Tokio ne poate ajuta să ne depășim fricile și lașitățile, și asta nu apelînd la curajul nostru, ci la spaimele și prejudecățile cotidienepe care le avem, într-o analiză în filigran a lumii în care trăim. Ca mai toți autorii de distopii, Yoko Tawada e, de fapt, o moralistă ajunsă la exasperare, care ne prezice un viitor negru, sperînd că ne vom trezi din prezentul în care ne complacem. Dar, să recunoaștem, cel mai mare autor al unei distopii cu distribuție mondială, fără să aibă nevoie de traducere, e acest coronavirus.
Yoko Tawada, Ultimii copii din Tokio, traducere de Monica Tamaș, Editura Polirom, 2020.
