Ca să crezi în realitatea personajelor inventate de tine trebuie să fii ori foarte naiv, ca să nu zic de-a dreptul prost, ori atît de inteligent încît să-ți dai seama că viața acestor personaje face parte din propria ta existență. Ele sînt ceea ce ai fi putut fi pe alt drum sau chiar ceea ce îți imaginezi că ești, în orele de singurătate din fața hîrtiei care urmează să devină pagină de carte. Nathan Zuckerman, care apare ca personaj principal ori chiar ca autor al cărții în nouă dintre romanele lui Roth, are atîtea elemente biografice în comun cu cel ce l-a creat, încît poate fi citit ca alt nume al lui Roth însuși. Dacă știi cît de cît biografia autorului său îți sare în ochi că Zuckerman e Roth sau, mai fără nuanțe, că Roth e Nathan Zuckerman.
În Zuckerman dezlănțuit, Nathan tocmai ce a dat lovitura literar – a ajuns celebru. Vînzările cărților i-au adus o avere, lumea îl recunoaște pe stradă, iar pentru evreii din Newark-ul natal, Carnovsky – așa se intitulează cartea celebrității sale – a devenit obiect de mîndrie etnică. Însă romanul lui „impertinent“ i-a adus și destule reacții de acreală sau chiar negative dinspre evreii care cred că Zuckerman strică ireparabil imaginea etniei sale.
Cînd Nathan se duce la un consilier într-ale finanțelor care să-l învețe ce să facă cu banii pe care deocamdată îi ține la saltea, el își dă seama că milionul de dolari pe care i l-a adus romanul e o povară greu de suportat. Mai rău e că fericit-nefericitul autor e sfătuit să renunțe la deprinderile de scriitor pîrlit de pînă acum și, de-a dreptul catastrofal, că milionul agonisit din scris l-a schimbat și pe el, nu numai pe cei din jur în relațiile cu el. Convins că are atîta umor și autoironie încît să facă față situației, Nathan e silit să recunoască două chestii. Prima e că n-are cantitatea de autoironie pe care își închipuie că o posedă, iar a doua, că puterea lui de observație rece nu funcționează cînd e vorba de sine însuși. A devenit condescendent, elitist și a început să creadă că are totdeauna dreptate în disputele cu ceilalți, scriitori și nescriitori, ceea ce îl amărăște pe vechiul Zuckerman care mai supraviețuiește în persoana lui.
Noul Zuckerman, în schimb, a ajuns să se creadă pe potriva monștrilor sacri ai tinereții sale literare. Se uită de la egal la egal la Salinger și la Hemingway, ba le descoperă omenești slăbiciuni pe care înainte nu le-ar fi remarcat sau cel puțin nu i-ar fi păsat de ele. Ce înseamnă înainte pentru el? Vremea cînd scriitorii mai apăreau pe coperta revistei Time și încă erau vedete pentru publicul larg, iar Zuckerman era prizonierul convențiilor de tot soiul, avea grijă să nu supere pe nimeni cu scrisul său și să nu pună pe hîrtie lucruri care i-ar fi putut stîrni inamiciții sau chiar dușmănii. Mai ales cînd adevărul lui putea fi o probă neîndoielnică de răutate, dacă nu chiar o minciună insultătoare pentru cei despre care scrie.
Marele paradox al lui Roth însuși e că noutatea ideilor lui e a unui romancier cît se poate de clasic în majoritatea cărților sale, înțelegînd prin asta clasicismul romancierilor moderniști. Roth știe cum stă treaba cu parodismul postmoderniștilor, mai face cîte o aluzie la postmodernitate, dar de fapt el e unul dintre ultimii mari moderniști ai literaturii americane. E drept că personajele lui nu se înțeleg pe diverse teme care țin de ruptura postmodernismului, unele fiind pro, altele mai degrabă contra, însă disputele astea au loc pe terenul puțin fisurat al modernismului. Ceea ce nu contează pentru cititorul obișnuit al anilor ’70 și mă îndoiesc că are importanță pentru cititorul de azi, mai sensibil la rafinamente de acest fel, dar așteptînd în continuare ca romanul să conțină o poveste. Iar Roth nu-i înșeală așteptările, dimpotrivă. Și o face cu brio.
Philip Roth, Zuckerman dezlănțuit, traducere și note de Iulia Gorzo, Editura Polirom 2025.
4.376 de vizualizări
