Cînd se oprește pendulul

Jurații Premiului Nobel au scăpat de-o grijă. Nu mai trebuie să-l ia în calcul pe Umberto Eco în dezbaterile lor secrete, în care de mulți ani l-au sărit de la premiu din motive pe care le vom afla peste 50 de ani. Iar Dan Brown își poate scrie în continuare ficțiunile despre urmașii lui Iisus, fără ca autorul Pendului lui Foucault să-l mai ia peste picior pentru aiurelile sale epice.

Chiar dacă Eco spunea despre sine că e romancier de duminică, italianul avea un talent de povestitor cît să mai dea și altora, iar uriașa lui celebritate i s-a tras de la Numele trandafirului, romanul pe care l-a scris cu o genială lejeritate.  Medievistul, filosoful limbajului și semioticianul din el au pus umărul la scrierea acestei cărți care avea să-i schimbe viața lui Eco și pe mulți, să-i copieze formula. Cum Eco a început să scrie romane la vîrsta la care alții își numără „cîrlanii” și se întreabă ce să mai scrie, mulți și-au închipuit că și-a făcut și el cheful cu Numele trandafirului, ca să le arate nemulțumiților de comentariile lui despre ficțiune că la o adică e în stare și el să pună de un roman. Asta fiindcă Eco a parodiat aici poveștile polițiste și thrillerele gotice, cu ironia unuia care-i ține de naivi pe autorii care au pretenția că opurile lor sînt de o absolută originalitate.

Cărțile se nasc din cărți, repetă Eco o vorbă veche, și direct și printre rînduri, în toate cele șapte romane ale sale, astfel că niciodată nu pare doar un muncitor harnic pe ogorul ficțiunii, care nu vede nici în stînga, nici în dreapta trebușoarei sale. Umorul lui de cărturar nu merge însă niciodată atît de departe încît să-i omoare cititorului plăcerea inocentă de a crede în ceea ce citește. Așa că dacă îți dezvăluie cîteva dintre trucurile literaturii, așa cum fac marii magicieni care îți arată secretele vreunei prestidigitații sau ale vreunei mașinării a iluziilor, de fiecare dată păstrează taina unui număr, cu care îți stîrnește uimirea și te face să-i iei magia în serios.