Cărțile autorilor îndrăgostiți de munte mă intrigă aproape de fiecare dată. Iubirea lor pentru munți are, mi se pare, și ceva masochist în ea. Un masochism cu care protagoniștii se laudă cu o mîndrie căreia încerc să-i înțeleg resorturile, dar fără mare spor. Pentru ei urcarea pe munte înseamnă să-și încerce puterile cu oferta pe înălțime a naturii, ocazie cu care trec prin tot soiul de suferințe și de accidente, încît despre unii dintre ei ai zice că-și caută moartea pe acolo – căci știu ce-i așteaptă!
Paolo Cognetti, căruia i-am citit Cei opt munți, roman despre care am și scris aici cu ceva timp în urmă, s-a întors pe muntepe la vreo treizeci și ceva de ani, fiindcă, zice el, îi secase inspirația și suferea că nu mai putea să scrie. Drept care a închiriat o casă într-un sat izolat de munte, din Alpii italieni, cu gîndul să trăiască acoloîn singurătate pînă îi va reveni pofta de scris și, dacă se putea, să și scrie ceva în timpul claustrării sale.
Față de Cei opt munți, materia epică e mai subțire, iar inspirația după care s-a dus Cognetti în munții experiențelor sale din copilărie, mai degrabă pică decît curge. De unde și un descriptivism care uneori cam bate apa în piuă. Cine știe, însă, poate că pentru adicționații munților tocmai aceste pagini or fi cele care dau valoarea cărții.Ca să nu mai spun că ecologiștilor, care l-au luat în brațe pe Cognetti încă de la Cei opt munți, cu perseverența lui de orășean care nu-și găsește locul decît în creierii munților, cartea asta li s-o fi părînd un soi de coborîre pe Munte a unui modern Moise alpinist, cu tablele legilor în brațe.
Spre meritul lui, Cognetti nu e un ecologist ritos pe care-l apucă nervii ca pe Moise care descoperă că, în timp ce el lua tablele legilor de la Iahve, unii dintre evreii săi începuseră să se închine vițelului lui Baal. Pentru Cognetti,Vițelul de Aur al rătăciților pe care încearcă să-i aducă la dreapta credință e turismul consumerist,cu observația că oamenii se tot întind pe teritoriul sălbăticiunilor munților, silindu-le astfel să urce mai mult, spre creste. Totuși, dacă ne gîndim că, pe unde trece, omul lasă gunoaie în urma sa, pînă și în Cosmos, marea întrebare e dacă omenirea se va hotărî să plătească o echipă de gunoieri universali care să adune pet-urile care plutesc pe ape, mai ceva ca Duhul Sfînt, sau să curețe cerul de deasupra cerului de toate rămășițele instrumentelor noastre de cuceritori ai spațiului cosmic.
Ceea ce îmi place la această carte a lui Cognetti e că omul recunoaște că singurătatea după care aleargă ca să-și recapete inspirația, precum scriitorii romantici cățărați în turnul lor de fildeș, nu-i ajută la nimic. Lipsit de imaginația autorilor de ficțiuni care se retrag undeva ca sănu fie tulburați de sîcîielile vieții cotidiene, pentru a-și scrie cărțile, Cognetti admite că are nevoie, și în vîrf de munte, să stea de vorbă cu oameni care să-i povestească ce facacolo, pentru ca el să aibă apoi ce povesti. Textele despre care el susține că „i-au făcut mîna” pentru această carte, cele despre cîteva soiuri de copaci de munte, n-au nici un fel de relevanță epică. Sînt, cel mult, mici poeme în proză cu pretenții mai mari decît capacitatea artistică a autorului.
Ce e, una peste alta, Băiatul sălbatic? O carte în care pretențiile autorului nu sînt acoperite decît pe ici, pe colo de textul său și în care citatele lungi din alți scriitori sînt mai acătării decît propria lui contribuție.Sau, dacă vreți, o dovadă că muntele te poate inspira, dar nu-ți poate și dicta ce să scrii.
Paolo Cognetti, Băiatul sălbatic, traducere de Corina Anton, Editura Polirom, 2018.
