Îmi plac romanele de aventuri. Sînt ca niște madlene ale copilăriei și începutului adolescenței mele. Și nu-i înțeleg pe cei care strîmbă din nas cînd aud de Eugène Sue sau de Dumas-tatăl, care fac parte dintre părinții fondatori ai genului.
Cînd citesc cîte un autor contemporan care se întoarce în secolul al XIX-lea, intrînd în competiție cu maeștrii, mă interesează de ce e în stare ca invenție epică și dacă personajele lui nu sînt copiate după cele ale clasicilor. Dacă e vorba de vreo parodie postmodernă, aici contează umorul și simțul critic al scriitorului, care ia peste picior locurile comune și slăbiciunile romanului de aventuri.
Cînd însă, ca acum, am de-a face cu un cît se poate de cinstit roman de aventuri maritime și pe uscat scris de un englez get-beget, care e și specialist în literatura secolului al XIX-lea, sînt atent și dacă nu cumva își trage inspirația contemporană de la clasici.
N-am citit romanul cu care a debutat Ian McGuire și nici n-am multe informații despre el. Dar Apele Nordului e un roman pe bune, scris cu talent și cu acea naivitate specială care-l face pe autor să creadă nestrămutat în povestea pe care o ficționează, chiar dacă e clar, de la început, că tot ceea ce știe despre lumea la care se înhamă e luat de prin alte cărți, iar personajele sînt, în cel mai bun caz, produsul imaginației sale.
Zic „în cel mai bun caz” fiindcă personajele pot fi calchiate după modele de succes, cu suficientă dibăcie încît să semene cu un Martini, în care ceea ce contează e amestecul personal dintre diverse băuturi clasice. Cînd am văzut că Ian McGuire își începe romanul cu un citat faimos din Noul Testament: „Iată omul!”, atribuit de Ioan evanghelistul lui Pilat din Pont, m-am gîndit că englezul o va lua pe uleiul apelor liniștite ale unei parodii a romanului lui Melville, Moby Dick, cel care în prima propoziție le cerea cititorilor: „Spuneți-mi Ismael”. Doar că „omul” de la începutul romanului lui McGuire nu e o victimă nevinovată a unui proces public, ci un tip amoral, din categoria criminalilor în serie, care își face de cap sîngeros într-un port, înainte de a se îmbarca pe o balenieră.
Mulți marinari din secolul al XIX-lea aveau o reputație infamă prin porturi, ceea ce răzbate și din romanele lui Melville. Dar nici cei din secolul XX nu erau, unii, mai sfinți. Chiar și cei de pe navele militare, cînd scăpau în permisii în port se dedau la blestemății care provocau adeseori scandaluri diplomatice, între țara care deținea portul și țara care deținea nava.
Pentru McGuire nu există eroi printre membrii echipajelor de pe baleniere, căci chiar și personajele pozitive au cîte o tinichea agățată de coadă, precum medicul de pe balenieră. Viziunea lui însă mi se pare excesiv marcată de operațiunea modernă de dezeroizare a eroilor de secol XIX ai americanilor. Dacă ne întoarcem la clasici vedem că unii dintre marinarii de pe baleniere erau oameni care stăteau atît de bine cu morala creștină, încît erau în stare să se ia la ceartă cu căpitanul Ahab, cel ce voia să-și facă echipajul să treacă la o religie a răzbunării avîndu-l pe el ca mare preot.
Pe baleniera imaginată de McGuire, ceea ce învinge e rațiunea, doar că proprietarii vasului și căpitanul au alte socoteli decît aflarea adevărului despre un harponier pedofil. Cînd ți-ai zice că răii au izbîndit, englezul singuratic face dreptate, în stil american, după ce a făcut pe detectivul pe corabie și s-a prins unde e rădăcina răului de pe uscat. Ca în romanele de aventuri din secolul al XIX-lea, vinovații sînt pedepsiți, doar că acum chestia asta e mult mai complicată decît înainte, fiindcă în joc au intrat și judecătorii, și procurorii, și mai ales avocații. Romanul e plauzibil pentru ceea ce vrea să transmită McGuire cu această poveste de secol XIX, valabilă și azi la tribunal, dar are și o forță epică ce face din această carte una care poate concura cu clasicii.
Ian McGuire, Apele Nordului, traducere de Alexandra Fusoi, Editura Polirom, 2018.
