Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Cînd ți-e frică de moarte, nu chema cîinii

Zoom Cînd ți-e frică de moarte, nu chema cîinii

Mă feresc de literatura despre boli și mai ales de romanele în care e vorba de cancer. Mă deprimă și, mai totdeauna, îi bănuiesc pe autori că umblă să mă trișeze artistic. Cînd nu e la mijloc o experiență personală, pe care autorul o povestește ca pe o încercare de a se elibera de suferință sau ca și cum și-ar inventa un calmant personal, ficțiunile despre boli mă fac să-i bănuiesc pe cei care le scriu că vor să-și ascundă astfel impotența de a inventa un subiect puternic. Sau cel puțin unul cu care să țină trează atenția cititorilor.

Cine scrie însă despre propriile sale experiențe de bolnav, chiar dacă o face la persoana a III-a, ca Soljenițîn în Pavilionul canceroșilor, are adesea un soi de optimism încăpățînat și cîtuși de puțin lacrimogen, chiar și atunci cînd moartea dă tîrcoale în jurul său. Cred că asta ține, ca și talentul, de acel ceva cu care te naști și care te ajută să învingi inexplicabil în meciuri pe care alții le cred de la început pierdute.

Cînd a trecut, recent, printr-o experiență a bolii care multora le ia și cheful de vorbă, necum dorința de scris, Lucian Dan Teodorovici a ales să scrie un roman-jurnal al acestei experiențe.

Teodorovici e unul dintre cei mai dotați și mai importanți scriitori români de azi. Un om talentat și cultivat căruia nu-i place să se dea cult și care nu frecventează cuvintele mari decît atunci cînd nu mai are încotro. E unul dintre puținii autori de la noi căruia nu-i place să se recomande „scriitor”, dar care are un uriaș orgoliu, pînă nu demult secret, al acestei îndeletniciri. Asta nu pentru că e scriitor, ci pentru că trăiește și gîndește ca un ins dependent de scris.

Pentru el, ăsta nu e un merit, dar nici un „blestem” cu care nu se poate lupta. E o alegere personală, de care nu se miră și care nu-l face să simtă altfel decît ceilalți, fiindcă, după el, cel ce scrie nu e decît unul dintre ceilalți, doar că el scrie despre ei și despre sine însuși, uneori mai bine, alteori mai rău. Încît în calculatorul său există și un folder al paginilor eșuate.

În Omul care cheamă cîinii, Teodorovici se povestește ca bolnav cronic, suferind încă din prima tinerețe de o maladie înfiorător de dureroasă, dar și ca un om apăsat de o moștenire genetică deloc încurajatoare. Și totuși, în pofida disperărilor de moment de care se lasă cuprins scriitorul-pacient cînd află că i s-a mai descoperit și un cancer, în afara bolii cronice care-l chinuie, dîndu-i insomnii, scriitorul din el nu se lasă. Cu atît mai mult cu cît își dă seama că medicii la care se duce nu știu nici ei mare lucru despre boala pe care, în cele din urmă, i-au descoperit-o. Cu o răbdare aproape îngerească, Teodorovici vede cum medici celebri din Iași îi întorc spatele fiindcă îl cred un caz fără speranță. Apoi, pornind de la cunoscutul principiu al disperării, că totuși există cineva de altă părere, ajunge la Cluj. Aici are baftă că nimerește un oncolog care vrea să se bată cu boala lui.

Unii dintre bolnavi au iconițe pe care se bizuie mai mult decît pe tratamentele medicale. Alții aproape că și-a pierdut speranța, dar mai au încredere în acel „Cine știe?!” mai presus de orice tratament cu citostatice, constată Teodorovici în spital.

Nu e la îndemîna oricui să scrie cu detașare și chiar cu umor despre bolile de care suferă. Și să-și păstreze tăria de a se gîndi la sine însuși ca la un scriitor, chiar și atunci cînd se vede vizitat tot mai insistent de ipoteza morții. Teodorovici reușește memorabil în acest roman în care cel care cheamă cîinii și se ceartă cu ei pe stradă o face pentru că nu mai poate de frica lor.

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă cîinii, Editura Polirom, 2017.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • De ce începe să-mi fie mie rușine de sfînta nerușinare a altora

    19 iunie 2018

    Într-o vreme în care personajele lui Caragiale au evadat din proiect sfidînd legile metamorfozei, nu părem prea zguduiți că Mița Baston i-a luat locul lui Tipătescu, nici că Efimița nu […]

  • Klaus și uz de klaus

    19 iunie 2018

    Săptămîna trecută, un judecător al Curții Constituționale, Lăzăroiu, a fost amenințat. Sună îngrozitor, dar e exact așa cum sună. Consilierul prezidențial Tănăsescu și-a luat concediu și l-a atras în biroul […]

  • Isărescu și sclavii

    19 iunie 2018

    Când au apărut informații despre colaboratorul Manole, în presă a fost embargou ca pe vremea lui Gabriel Oprea. Există suspiciuni mai mult decât rezonabile că Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a […]

  • Războiul de independență se amînă

    12 iunie 2018

    Mitingul PSD, înrămat de Antena 3 și RTV, atîrnă acum pe perete, alături de mitingul #rezist, pictat, de-a lungul unui an întreg, de Digi24, Realitatea TV și HotNews. Sînt două […]

  • Dulăul cu colții pe-arginți

    12 iunie 2018

    “Bătrânii și moldovenii ne vor distruge viitorul!”, spuneau, fără fereală, antipatizanți de toate vârstele ai PSD-ului, înainte de parlamentarele din 2016. Prin urmare, pe locul 1 al listei pentru Senat […]