Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Cînd ți-e frică de moarte, nu chema cîinii

Zoom Cînd ți-e frică de moarte, nu chema cîinii

Mă feresc de literatura despre boli și mai ales de romanele în care e vorba de cancer. Mă deprimă și, mai totdeauna, îi bănuiesc pe autori că umblă să mă trișeze artistic. Cînd nu e la mijloc o experiență personală, pe care autorul o povestește ca pe o încercare de a se elibera de suferință sau ca și cum și-ar inventa un calmant personal, ficțiunile despre boli mă fac să-i bănuiesc pe cei care le scriu că vor să-și ascundă astfel impotența de a inventa un subiect puternic. Sau cel puțin unul cu care să țină trează atenția cititorilor.

Cine scrie însă despre propriile sale experiențe de bolnav, chiar dacă o face la persoana a III-a, ca Soljenițîn în Pavilionul canceroșilor, are adesea un soi de optimism încăpățînat și cîtuși de puțin lacrimogen, chiar și atunci cînd moartea dă tîrcoale în jurul său. Cred că asta ține, ca și talentul, de acel ceva cu care te naști și care te ajută să învingi inexplicabil în meciuri pe care alții le cred de la început pierdute.

Cînd a trecut, recent, printr-o experiență a bolii care multora le ia și cheful de vorbă, necum dorința de scris, Lucian Dan Teodorovici a ales să scrie un roman-jurnal al acestei experiențe.

Teodorovici e unul dintre cei mai dotați și mai importanți scriitori români de azi. Un om talentat și cultivat căruia nu-i place să se dea cult și care nu frecventează cuvintele mari decît atunci cînd nu mai are încotro. E unul dintre puținii autori de la noi căruia nu-i place să se recomande „scriitor”, dar care are un uriaș orgoliu, pînă nu demult secret, al acestei îndeletniciri. Asta nu pentru că e scriitor, ci pentru că trăiește și gîndește ca un ins dependent de scris.

Pentru el, ăsta nu e un merit, dar nici un „blestem” cu care nu se poate lupta. E o alegere personală, de care nu se miră și care nu-l face să simtă altfel decît ceilalți, fiindcă, după el, cel ce scrie nu e decît unul dintre ceilalți, doar că el scrie despre ei și despre sine însuși, uneori mai bine, alteori mai rău. Încît în calculatorul său există și un folder al paginilor eșuate.

În Omul care cheamă cîinii, Teodorovici se povestește ca bolnav cronic, suferind încă din prima tinerețe de o maladie înfiorător de dureroasă, dar și ca un om apăsat de o moștenire genetică deloc încurajatoare. Și totuși, în pofida disperărilor de moment de care se lasă cuprins scriitorul-pacient cînd află că i s-a mai descoperit și un cancer, în afara bolii cronice care-l chinuie, dîndu-i insomnii, scriitorul din el nu se lasă. Cu atît mai mult cu cît își dă seama că medicii la care se duce nu știu nici ei mare lucru despre boala pe care, în cele din urmă, i-au descoperit-o. Cu o răbdare aproape îngerească, Teodorovici vede cum medici celebri din Iași îi întorc spatele fiindcă îl cred un caz fără speranță. Apoi, pornind de la cunoscutul principiu al disperării, că totuși există cineva de altă părere, ajunge la Cluj. Aici are baftă că nimerește un oncolog care vrea să se bată cu boala lui.

Unii dintre bolnavi au iconițe pe care se bizuie mai mult decît pe tratamentele medicale. Alții aproape că și-a pierdut speranța, dar mai au încredere în acel „Cine știe?!” mai presus de orice tratament cu citostatice, constată Teodorovici în spital.

Nu e la îndemîna oricui să scrie cu detașare și chiar cu umor despre bolile de care suferă. Și să-și păstreze tăria de a se gîndi la sine însuși ca la un scriitor, chiar și atunci cînd se vede vizitat tot mai insistent de ipoteza morții. Teodorovici reușește memorabil în acest roman în care cel care cheamă cîinii și se ceartă cu ei pe stradă o face pentru că nu mai poate de frica lor.

Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă cîinii, Editura Polirom, 2017.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Vulpea cu clopoțel

    19 februarie 2019

    Cu tirbușonul în mînă, am încercat zilele trecute să extrag tîlcul unei întîmplări hazlii povestite de un amic proaspăt întors dintr-o excursie prin secuime. Cazați la cabana unui pădurar care, […]

  • Cam pioană

    19 februarie 2019

    Laura Codruța Kövesi doarme acum somnul neliniștit al urmăriților penal, învelită cu pătura otrăvită a prezumției de nevinovăție. Judecata publică a început să parcurgă etapele torturii, de astă dată cu […]

  • Asistații de la SRI

    19 februarie 2019

    Ovidiu Marincea este un fost lucrător din presă, la Realitatea TV, apărut de nicăieri ca jurnalist și dispărând apoi la fel de repede în negura care e foarte probabil să-l […]

  • În așteptarea atletului lui Dumnezeu

    12 februarie 2019

    A fost nevoie ca un parcagiu italian să se metamorfozeze în medic, pe pajiștea cu fătuci mioritice producătoare de silicon, pentru a vorbi de seninătatea criminală cu care am acceptat […]

  • Adevăratul nume al Laurei Codruța Kövesi

    12 februarie 2019

    Pentru o țară de mărime medie, îndepărtată și înapoiată, binecuvîntată de un dumnezeu amnezic, irigată de rîuri fără pești, locuită de oameni fără obraz, poluată de vorbe, ocolită de autostrăzi, […]

romania100