Un roman care începe cu investigarea a două mistere, încît ți se pare că citești un thriller ambițios, se transformă tiptil într-o incursiune detectivistică prin subconștientul personajelor. Curată capcană în care protagonista, avocata Susane, se lasă prinsă „fără nici o șansă de scăpare“. La primul ei caz important de cînd și-a deschis cabinetul, avocata Susane (așa o recomandă invariabil autoarea) primește vizita unui tip pe care-l știe de la TV și din ziare. Gilles Principaux, soțul care-și apără neabătut jumătatea de acuzație că și-ar fi ucis cei trei copii, caută un apărător pentru soția lui. Principaux îi amintește însă avocatei Susane de adolescentul de familie bună care cu treizeci de ani în urmă a ajutat-o să-și descopere drumul în viață. Promițător, nu?
Intriga romanului se complică însă și mai mult: avocata Susane e complexată de tipa care-i face menajul. Tînăra imigrantă Sharon o domină fără să știe pe femeia de 40 de ani care a angajat-o, deși imigranta din Martinica n-are actele în regulă și nici nu pare dornică să-și legalizeze prezența în Franța. Acesta ar fi al treilea mister pe care avocata Susane vrea să-l elucideze, printre picături. Pentru un romancier cu succes la cititori, abilitatea cu care NDiaye își construiește intriga, eleganta ei precizie stilistică și acuitatea cu care despică firul în patru ar fi argumente suficiente pentru a explica trecerea de care se bucură. Cum însă e vorba despre cineva care are în palmares Premiul Goncourt și Premiul Femina, parcă ar mai trebui ceva. Acel ceva mi se pare profunzimea analitică susținută artistic aproape fără cusur cu care își construiește și își motivează personajele, începînd cu protagonista.
Din cauza meseriei, dar și din alte motive, despre care aflăm pe parcurs, avocata Susane e mult prepuelnică, bănuitoare adică: măsoară cu micrometrul vorbele interlocutorilor ei și le întoarce pe toate fețele încercînd să-și închipuie ce e în mintea lor. Cum însă nu se mulțumește cu o singură ipoteză, ci, neîncrezătoare, dă totdeauna curs unui „dar dacă“ venit din direcția opusă, în loc să se lămurească, simte că se afundă în nisipul mișcător al ipotezelor sale, pînă cînd siguranța de sine a acestei femei care a reușit în viață se dizolvă în relativism și năuceală.
Asta în vreme ce presupusa criminală, pînă atunci mamă devotată, cînd ajunge în pușcărie recunoaște că rolul de mamă nu i se potrivea, că își urăște soțul și ia decizia vieții sale – să divorțeze. Ceea ce ar trebui să fie proba de virtuozitate a romancierei, al cărei personaj își începe fiecare enunț cu adversativul „Dar“, într-un lung monolog, mi s-a părut o căzneală fastidioasă, ca și monologul simetric al soțului Principaux, pe care-l urmărește explicativul „Pentru că“. Aici instinctul autoarei nu funcționează; retorica romanului merge în gol, prin aplicarea conștiincioasă a rețetei clasice a cuvîntului-cheie ce rezumă personajele, precum „curat“ al lui Pristanda. NDiaye se simte la largul ei în analiza stărilor cețoase și a indeciziei sau hașurînd ambiguități de tot felul, în care subconștientul devine stăpînul personajelor sale, pînă într-acolo încît avocata Susane ajunge să confunde ceea ce i se spune cu ceea își imaginează ea că ar trebui să-i spună interlocutorii, iar cititorul nu mai știe dacă suspicioasa avocată are dreptate cînd își închipuie că ceilalți o mint. Autoarea care în prima treime a cărții are grijă să precizeze cum stau lucrurile, intervenind pe deasupra personajelor, intră și ea, treptat, în acest joc al ambiguităților care în final, ca într-o piesă de teatru expresionist, răstoarnă tot ce credeam că știm pînă atunci, iar thriller=ul ia chipul tragediei.
Marie NDiaye, A mea e răzbunarea, traducere de Tristana Ir, Editura Trei, 2023.
